Naufragii şi naufragiaţi

Dintre astfel de întâmplări se detaşează cazul a cinci pescari mexicani care au vrut să profite de perioada liniştită care a urmat după încheierea sezonului uraganelor din zona coastei de vest a Mexicului şi au plecat la pescuit, presupunând că vor avea năvoadele mai pline ca de obicei. 

 

În toamna lui 2005, pescarii s-au urcat în barca lor de 8 metri lungime şi au plecat să pescuiască rechini, fiindcă se raportase existenţa multor exemplare în zonă. Cum sezonul uraganelor trecuse, prognoza meteo era favorabilă, cerul senin, pescarii au pornit fără grijă. Au pus momelile şi le-au lăsat, în speranţa ca a doua zi, când se vor întoarce, să găsească o captură bogată. Dar a doua zi nu numai că nu au găsit peşti prinşi cum sperau ei, ci dispăruseră şi momelile cu totul. Au crezut că rechinii s-au încurcat în ele şi sunt pe undeva mai spre larg, aşa că au pornit în căutarea lor. Din nebăgare de seamă au prelungit operaţiunea până ce motorul bărcii a rămas fără combustibil şi atunci a început ceea ce avea să devină una din cele mai impresionante poveşti de supravieţuire pe apă din întreaga istorie. 

 

Curenţii şi-au schimbat direcţia, a început să bată un vânt puternic, care i-a îndepărtat de ţărm, aşa că în scurt timp, cei cinci mexicani n-au mai văzut în jurul lor decât apă, aflându-se într-o barcă fără combustibil, în care aveau provizii de hrană doar pentru câteva zile. 

 

După ce au consumat rapid apa potabilă pe care o aveau, a început să-i chinuie setea, au încercat să bea apă sărată, dar li s-a făcut rău, aşa că după câteva zile de însetare au decis să facă singurul lucru care era de făcut în acea situaţie: s-au rugat la Dumnezeu pentru ploaie, au tăiat bidoanele de carburant, le-au spălat bine şi au aşteptat milostivirea Cerului. 

 

Ploaia a început curând, iar încercaţii marinari au strâns 200 de litri de apă, aşa că apa nu a mai fost o problemă. Dar abia atunci a început calvarul foamei. Şi-au folosit îndemânarea şi cunoştinţele de pescari şi în curând au început să prindă broaşte ţestoase, pe care le mâncau crude. Însă un asemenea regim nu este pentru oricine, iar doi dintre ei au murit. Camarazii le-au aruncat trupurile în apă. 

 

Sătui de carne crudă, la un moment dat, marinarii au încercat să o săreze şi să o usuce în vânt, dar nu au reuşit, aşa că s-au întors la hrana crudă. 

 

Abia după ce au fost salvaţi, nouă luni mai târziu, au aflat că tocmai această alimentaţie i-a ferit de scorbut - o maladie care făcea ravagii în vremea marilor descoperiri geografice, când nu se ştia că deficitul de vitamina C devine mortal -, căci sângele animalelor pe care l-au băut i-a hrănit suficient de bine. 

 

În perioada în care au plutit pe apele Pacificului, Jesus, Salvador şi Lucio, după cum îi chema pe supravieţuitori, au mâncat peste 100 de broaşte ţestoase, pescăruşi şi peşti, pe care i-au prins cu ajutorul cârligelor improvizate din cuie scoase de la barcă. 

 

Dar să nu uităm că toată supravieţuirea lor curajoasă a început cu o mână întinsă de sus, sub forma ploii, fără de care nu ar fi avut nici o şansă, cu tot curajul lor. Când au fost găsiţi la sute de kilometri de locul unde începuse aventura lor nedorită, cei trei mexicani erau într-o stare acceptabilă, iar după tratamentele fireşti, şi-au reluat vieţile, ba au ajuns şi vedete, căci National Geographic a realizat un film despre aventura lor. 

Cei trei mexicani care au supravieţuit 9 luni în apele Pacificului au reprezentat, fără să vrea, cea mai bună dovadă că sunt corecte teoriile unui savant care a naufragiat de bunăvoie pentru a testa supravieţuirea pe apele sărate fără provizii. 

 

Este vorba despre biologul şi medicul francez Alain Bombard, care lucra în tinereţea lui (este vorba de anii â50) la un spital din orăşelul Boulogne-sur-Mer, din nordul Franţei. La acel spital din orăşelul situat pe coasta Atlanticului erau frecvent aduşi supravieţuitori ai naufragiilor, dar care mureau destul de repede după ce erau salvaţi. Biologul a fost tot mai preocupat de problema aceasta şi a studiat care sunt cauzele pentru care cei salvaţi nu supravieţuiau decât puţin timp. A tras concluzia că două erau cauzele principale: disperarea în care stătuseră pe timpul cât nu vedeau nici o situaţie de scăpare şi consumul mare de apă sărată. 

 

De altfel, pe atunci se credea că în mod obligatoriu cel care bea apă din ocean moare, dar biologul credea că un consum mic poate prelungi viaţa naufragiatului, mai ales dacă este combinat cu consumarea de peşte crud, care are în componenţă destulă apă, între 50 şi 80 la sută. 

 

Şi-a făcut publice aceste păreri, dar confraţii l-au combătut, ceea ce l-a făcut să decidă nici mai mult, nici mai puţin decât să-şi testeze teoriile cu propria viaţă. Pe data de 19 octombrie 1952 şi-a început naufragiul voluntar într-o barcă de cauciuc, de patru metri şi jumătate, pusă la dispoziţie de un fabricant de bărci. A luat cu el câteva obiecte: un ceas, un cuţit, un felinar, o ancoră, două vâsle şi câteva cărţi, probabil pentru susţinerea moralului. 

 

Medicul francez a trecut prin fel de fel de peripeţii, a fost atacat de rechini, lovit de furtuni, care i-au rupt o velă, a îndurat setea, dar a supravieţuit mâncând peşte crud şi plancton aproape o lună, până când, pe 11 noiembrie, a avut parte de o ploaie care i-a adus din cer apa dulce la care visa. Pe 10 decembrie a întâlnit o navă britanică şi a urcat la bordul ei. Aici s-a primenit puţin, făcând un duş şi mâncând hrană obişnuită - ficat, ouă, varză şi fructe. Însă organismul, care abia se obişnuise cu peştele, planctonul şi apa de mare, s-a revoltat şi i-a fost rău. A coborât din nou în barca lui şi a continuat aventura, până a ajuns în Caraibe, după 65 de zile de viaţă de naufragiu în Oceanul Atlantic. 

 

Această aventură extraordinară l-a apropiat mult de natură, după ce a ajuns pe uscat, devenind un activist ecologist înfocat. În orice caz, a demonstrat că se poate supravieţui cu peşte crud şi apă sărată consumată limitat în caz de naufragiu în ape sărate. 

Se întâmplă însă şi naufragii în sens invers: oamenii de pe vase mor din diverse cauze, mai ales boli contagioase, dar „trăiesc“ vasele, plutind uneori zeci de ani sau chiar sute, conform legendelor. Sunt numite vase-fantomă. În anul 1775, o corabie care vâna balene a stat mai mult decât trebuia în zonele friguroase ale Arcticii, iar echipajul a murit, vasul a plutit singur, fără oameni în viaţă, timp de 13 ani. Când a fost descoperit, marinarii erau statui îngheţate, iar căpitanul era încă la pupitrul de comandă, cu un jurnal în faţă, în care notase ceva în anul 1762. 

 

În 1955, vasul „Joyita“ a dispărut în sudul Oceanului Pacific, fiind găsit după cinci săptămâni fără echipaj, dar erau prezente pe el mai multe bandaje însângerate.