Nazarinean Se va chema

Evanghelia lui Matei prezintă reîntoarcerea Mântuitorului din Egipt şi aşezarea în Nazaret ca fiind împlinirea a ceea ce s-a vestit prin prooroci "Nazarinean Se va chema" (Matei 2, 23). De altfel, Matei foloseşte de multe ori citarea profeţiilor vechi-testamentare în sprijinul evenimentelor descrise în Evanghelie. Problema majoră este însă că acest citat nu apare deloc la nici un profet. De unde îl preia atunci Evanghelistul?

Trompe d'oeil sau sursă necunoscută? Matei s-a mai înşelat la o citare vechi-testamentară, atunci când atribuie textul despre preţul de 30 de arginţi daţi pentru ţarina olarului în mod eronat profetului Ieremia, deşi el aparţine în realitate profetului Zaharia (Matei 27, 9-10). O să mai discutăm despre asemenea "eroare" şi despre semnificaţia ei teologică. Deocamdată, ne mărginim să observăm că în acel caz citarea în sine era corectă, problematică fiind doar atribuirea. În nici un caz Matei nu ar fi inventat citarea, pentru că o foloseşte ca bază de argumentare a împlinirii Scripturilor. Să fie atunci vorba de o sursă necunoscută, o scriere ebraică pierdută, care să fi conţinut expresia "Nazarinean se va chema"? Şi această explicaţie este iarăşi puţin probabilă, pentru că în anii â80 când a fost scrisă Evanghelia lui Matei, corpusul profetic vechi-testamentar devenise canon. Matei trebuie să fi citat un text canonic, pe care contemporanii îl puteau consulta şi care avea în ochii acelora suficientă autoritate, pentru a le demonstra în continuare împlinirea lui în viaţa Mântuitorului. Mai mulţi profeţi? Să privim mai îndeaproape modul propriu-zis de introducere a citării în Matei 2, 23. Matei obişnuieşte să citeze Vechiul Testament cu formula specială de citare ("ca să se împlinească ce s-a zis prin proorocul"), iar în cinci din cele zece cazuri chiar îl nominalizează pe profetul citat (1, 22-23; 2, 15; 2, 17-18 - Ieremia; 2, 23 şcazul discutatţ; 4, 14-16 - Isaia; 8, 17 - Isaia; 12, 17-21 - iarăşi Isaia; 13, 35; 21, 4-5; 27, 9 - Ieremia). Textul din Matei 2, 23 este însă singurul care conţine o referire la profeţi în general: "ca să se împlinească ce s-a spus prin prooroci". Care să fie motivaţia folosirii pluralului "profeţi"? Să fie invocaţi mai mulţi profeţi deodată? Observăm însă că exact aceasta este şi singura neidentificată clar. Se poate deci deduce că prin plural se face o aluzie mai vagă la texte profetice. O altă caracteristică interesantă a textului nostru este lipsa, comparativ cu celelalte ocurenţe ale formulei de citare, a expresiei legontos, tradusă uneori de Biblia sinodală prin "care zice", dar care poate să rămână şi netradusă, întrucât este suficient semnalată prin maniera modernă de punctuaţie (prezenţa celor două puncte). Şi acest fapt ar indica tot referirea mai vagă, şi nu citarea exactă. Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că va trebui să căutăm în Vechiul Testament aluzii, nu citări exacte. Nu ne vom concentra deci pe expresia ca atare, "Nazarinean Se va chema", cât pe numele care îi este dat personajului, "nazarinean". Nazarinean, deci nazireu? Ceea ce Biblia sinodală traduce prin "nazarinean" apare de fapt în originalul grecesc în două forme: nazarenos şi nazoraios. Evanghelia lui Marcu, cea mai veche evanghelie, foloseşte doar primul termen, de patru ori, pe când Matei îl preia doar sub a doua formă, ca şi Ioan. Luca însă le foloseşte pe amândouă deopotrivă, atât în Evanghelie, cât şi în Fapte. Nazarenos este de fapt forma elenizată, în timp ce nazoraios este mai aproape de pronunţarea semită, situaţie similară şi pentru termenul "esenian", care există în greacă atât în varianta essenos, cât şi essaios. Rădăcina n-z-r înseamnă "a se consacra", "a se abţine", "a depune un vot", de unde nazir "consacrat", "nazireu". Septuaginta traduce în Numeri 6 prin "consacrat", în Judecători 13, 7; 16, 17 prin "sfânt", dar în varianta greacă este redat chiar şi prin transliterare, naziraios. Matei ar fi putut deci avea în faţă Septuaginta, modificând doar puţin termenul naziraios în nazoraios, care asimilat cu ideea de "sfânt" în Judecători putea să fie înţeles eshatologic ca referindu-se la rămăşiţa din Sion, care este sfântă (cf. Isaia 4, 3). Prin aceasta Hristos ar fi fost asociat de Matei cu figura nazireului, care prin voturi depuse se consacra total lui Dumnezeu şi devenea sfinţit. Interesant că după Fapte 24, 5, creştinii erau numiţi de către iudei "eresul (secta) nazarinenilor (nazoraion)", prin aceasta fiind percepuţi drept nazirei, dedicaţi unui trai abstinent, sfinţiţi lui Dumnezeu. De remarcat că în Fapte 11, 26 se arată că în Antiohia au primit pentru prima dată numele de "creştini", dar că înainte se numeau "sfinţi". Totuşi, oricât de seducătoare ar părea, explicaţia suferă prin faptul că devine prea complicată. Aluzia vechi-testamentară este foarte firavă, iar în plus Mântuitorul nu a fost asemănat deloc cu un nazireu. De fapt imaginea de nazireu i se potriveşte mai bine Sfântului Ioan Botezătorul, pe când Hristos bea vin şi se atingea de morţii pe care îi învia, elemente interzise în legea nazireatului. Nazarinean cu ţ În mod neaşteptat, localitatea ne oferă mai multe detalii. Matei menţionează de trei ori numele satului, Nazaret, însă inconsecvent de fiecare dată: odată Nazaret, a doua oară Nazara, iar ultima oară Nazareth. Din cauza efortului de redare în greacă, s-ar presupune o familiarizare mai degrabă cu denumirea semită. Dar în aramaică şi ebraică numele oraşului nu se scrie cu z, ci cu ţ, aşa cum este atestat într-o inscripţie iudaică din sec. 3-4 d.Hr. descoperită la Cezareea, deşi în mod obişnuit ţ-ul semit este transliterat în greacă prin s. Rădăcina pe care trebuie să o căutăm este atunci n-ţ-r. Verbul naţar înseamnă "a ocroti", descriind grija lui Iahve faţă de Robul Său ales. "Eu, Domnul, Te-am chemat întru dreptatea Mea şi Te-am luat de mână şi Te-am ocrotit (verbul naţar) şi Te-am dat ca legământ al poporului Meu, spre luminarea neamurilor" (Isaia 42, 6). Sau se poate referi chiar la cei păstraţi din Israel, ca beneficiari ai grijii lui Iahve: "Puţin lucru este să fii sluga Mea ca să aduci la loc seminţiile lui Iacov şi să întorci pe cei ce-au scăpat (neţirey sau neţurey) dintre ai lui Israel. Te voi face Lumina popoarelor ca să duci mântuirea Mea până la marginile pământului!" Totuşi, există şi o altă posibilitate, creditată mai mult de către comentatori (Ulrich Luz, Das Evangelium nach Matthäus, vol. 1, Benzinger Verlag / Neukirchener Verlag, Düsseldorf / Zürich / Neukirchen-Vluyn, 2002, EKK I/1, p. 188; Donald A. Hagner, Matthew 1-13, Word Books, Dallas, 1993, WBC 33A, p. 41; John Nolland, The Gospel of Matthew, William B. Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids, Michigan, 2005, p. 130), pentru că păstrează o legătură directă cu elementul mesianic. Este vorba de substantivul neţer, care constituie chiar unul dintre numele mesianice, aşa cum apar ele la profetul Isaia. În Isaia 11, 1 se spune: "O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da". Ceea ce traducerea românească redă prin "lăstar" se spune în ebraică tocmai neţer. Mlădiţa, lăstarul sau odrasla sugerează foarte bine funcţia lui Mesia. Mai întâi, imaginea de fond este aceea a decapitării poporului şi a distrugerii dinastiei lui David, reprezentată ca un arbore falnic. Momentul din 586 î.Hr., cucerirea babiloniană, distrugerea Templului şi detronarea dinastiei lui David din Ierusalim au însemnat în istoria iudaică la modul concret o adevărată tăiere a copacului. Butucul, semn al urgiei divine, nu a constituit însă ultima realitate, pentru că trunchiul este o sămânţă sfântă (Isaia 6, 13 textul masoretic). Mlădiţa reprezintă reînnoirea nădejdii, iar faptul că este din rădăcina lui Iesei indică descendenţa davidică. Este un personaj investit să conducă, rol sugerat de pogorârea Duhului peste el din Isaia 11, 2. Din tulpina lui Iesei Asemenea concepte s-au dezvoltat în perioada postexilică, atunci când un descendent de-al lui David era aşteptat să-şi asume rolul regal (Mesia înseamnă "unsul", referindu-se iniţial la rege). Profetul Ieremia aştepta aceasta atunci când spunea: "Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi va ajunge rege şi va domni cu înţelepciune; va face judecată şi dreptate pe pământ. În zilele Lui, Iuda va fi izbăvit şi Israel va trăi în linişte; iată numele cu care-L voi numi: Domnul-dreptatea-noastră!" (Ieremia 23, 5-6; paralel în 33, 15-16). Iuda şi Israelul, regatele surori, vor fi refăcute, iar numele Odraslei va fi "Domnul dreptatea noastră (Iahve ţidkenu)" arătând prin aceasta că se va continua domnia ultimului rege, Sedechia (în ebraică Ţidkia), cel al cărui nume însemna "dreptatea lui Iahve". Abia acum Mlădiţa va aduce cu adevărat dreptatea lui Dumnezeu. Profetul Zaharia, în 520 î.Hr., deci la aproape 20 de ani de la întoarcerea din robia babiloniană, pe fondul pregătirii febrile pentru reconstruirea ţării, l-a identificat pe guvernatorul Zorobabel, urmaş din David, cu "mlădiţa" care va regenera arborele căzut. "Ascultă deci, Iosua, mare preot, tu şi cei împreună cu tine care stau înaintea ta; căci ei sunt oameni de prezicere. Iată Eu aduc pe Servul Meu Odraslă" (Zaharia 3, 8; a se vedea continuarea în 4, 6-14). Isaia 11, 1 corespunde acestui cadru istoric (cf. Joseph Blenkinsopp care datează textul în perioada postexilică, în: Isaiah 1-39, The Anchor Yale Bible, Yale University Press, New Haven / London, 2000, AB 19, p. 264). Vechea promisiune a lui Iahve făcută lui David de a păstra veşnic pe tronul din Ierusalim pe descendentul acestuia (2 Regi 7, 14-16) părea că eşuase. Dar Mântuitorul Hristos este cu adevărat "Fiul lui David", fapt subliniat de Evanghelia lui Matei chiar în genealogie. Ca descendent din David, Mântuitorul este Mlădiţa (neţer) ce reface butucul, adică împărăţia lui Israel. Atât că nu o reînnoieşte politic, pentru că împărăţia Lui nu aparţine lumii acesteia, ci duhovniceşte. Nu în ultimul rând se probează sursa multiplă vechi-testamentară pentru teologia "Mlădiţei": termenul în sine a fost luat din Isaia 11, 1, dar tema despre Odrasla davididă a fost predicată şi de profeţii Ieremia şi Zaharia în orizontul de aşteptare de după exil.