Nemânierea
Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul al VIII-lea, 73-74, Editura Cuvântul Vieții, București, 2020, pp. 181-183
„După cum apa ce pică puțin câte puțin în foc îl stinge cu totul, așijderea și lacrima cea adevărată stinge văpaia inimii și a tulburării; drept aceea, am și pus această pricină în locul cuvenit. Deci, nemânierea este o poftă nesăturată după necinstire, adică pe dos decât la cei cuprinși de nemărginită poftă de laudă și după slavă deșartă. Nemânierea este biruința împotriva firii prin neluarea în seamă a obrăzniciilor, agonisită prin lupte cu sudori. Blândețea este temelia neschimbată a sufletului care rabdă în această lume și necinstirile, și laudele într-același chip. Prima treaptă a nemânierii este tăcerea gurii când inima este tulburată; a doua treaptă, mijlocie, este tăcerea cugetului când sufletul se află într-o foarte gingașă tulburare și a treia treaptă, cea de la sfârșit, e suflet senin, întărit bine împotriva pornirii necuratelor bântuieli. Mânia este stăruință în ură ascunsă, adică ținere de minte a răului îndurat. Mânia este pofta de a vătăma pe cel ce ne-a întărâtat. Mânia turbată este aprinderea de inimă iscată fără să te aștepți; amărăciunea este neplăcuta mișcare ce stă pândar în inimă; aprinderea la mânie este îmboldirea de a schimba cu ușurință obiceiurile și de schimonosire a sufletului. Precum atunci când se arată lumina întunericul se depărtează, asemenea pier, din pricina miresmei celei prea bine mirositoare a smereniei, toată amărăciunea și mânia. Unii, deși sunt înclinați spre mânie, totuși din lenevire nu se îngrijesc de vindecarea acestei patimi, neaducându-și aminte, ticăloșii, de cel ce zice: Îmboldirea la mânie este căderea sa (Iov 5, 2). Mânia este o piatră de moară care se învârtește atât de repede, încât dintr-o singură învârtitură zdrobește și macină mai mult grâu duhovnicesc decât alta într-o zi; drept aceea, se cuvine a lua aminte cu înțelepciune. Este o aprindere de văpaie care, ațâțată de un vânt puternic, arde și pârjolește în scurt timp țarina inimii mai tare decât un foc potolit. Să nu uităm, o, iubiților, nici faptul că viclenii diavoli, când le vine bine, se trag la o parte, cu scopul de a ne face să ne căutăm a ne tămădui de micile patimi, dar să ne îmbolnăvim de cele mari și de nevindecat. După cum piatra colțuroasă și tare, ciocnindu-se și frecându-se de alte pietre, tăria, asprimea și colții ei se netezesc, și forma ei se rotunjește, asemenea și sufletul împietrit și aspru, dacă se întovărășește și petrece viața cu alții împietriți la inimă, va păți din două una: ori își va tămădui rana prin răbdare, sau, depărtându-se de ei, își va cunoaște într-adevăr meteahna sa, descoperindu-i-se ca într-o oglindă mișeleasca-i fugă. Cel pornit spre mânie este ca un lunatic de bunăvoie când este scuturat și îmbrâncit fără de voie de părerea ce a apucat să-i intre în cap. Nimic nu e mai nepotrivit celor ce se pocăiesc decât mânia ce tulbură; (...) nimic nu este din fire mai potrivnic sălășluirii Duhului Sfânt în noi ca ura.”
(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)