Neomartiri necunoscuţi din vechi mănăstiri tecucene

Pasajul aghiografic despre mucenicia cuvioşilor nevoitori din Sinai şi Rait seamănă izbitor cu două întâmplări petrecute în Moldova de Sud, în frământatul şi nestatornicul veac XVIII. Prima s-a petrecut la mijlocul acestui secol în ţinutul Tecuciului, din care aflăm că doi dintre vieţuitorii unei mănăstiri situate în codrii Buciumenilor şi-au sfârşit viaţa ca mucenici, într-o invazie a tătarilor.

Cea de-a doua a survenit către sfârşitul aceluiaşi veac, tot în ţinutul Tecuciului, când alţi trei monahi care se nevoiau în mănăstirea dintre podgoriile Nicoreştilor îşi încheie muceniceşte viaţa pământească, prin tăiere de către turcii aflaţi în război cu austriecii şi ruşii. Mărturiile despre aceste martirizări sunt, credem, în afară de orice îndoială. De mirare este că n-au atras atenţia nimănui asupra lor până acum. Vom relata în continuare împrejurările istorice care au dus la mucenicia cuvioşilor din mănăstirile tecucene, cu speranţa că nu peste mult timp aceste întâmplări vor deveni sursa unor pagini de sinaxar. Pelerin la Muntele Sinai către sfârşitul veacului al III-lea, monahul Ammonios, vieţuitor în părţile Alexandriei, istoriseşte că, pe când cerceta pe călugării din mănăstirile de pe muntele unde Moise a vorbit cu Dumnezeu Cel din rugul aprins şi a primit cele zece porunci, este martor la incursiunea armată a barbarilor, descriind cu groază cele ce s-au petrecut: "Deodată au năvălit asupra părinţilor acelora mulţime de barbari… şi pe acei părinţi pe care i-au aflat în locurile de primprejur i-au ucis cu nemilostivire; iar câţi au fost aproape de vârf au simţit tulburarea şi au fugit departe împreună cu Sfântul părinte egumenul locului… Şi au ucis barbarii aceia pe toţi sfinţii care au fost în Horeb, în Tefrovil şi în Chidar, iar celelalte locuri dimprejurul Muntelui Sinai le-au prădat". Biserica i-a înscris pe aceşti cuvioşi trecuţi prin sabie în ceata aleşilor mucenici, în ziua de 14 ianuarie, odată cu alţii asemenea lor, ucişi tot atunci, în Mănăstirea Rait de lângă Marea Roşie. Întâmplarea aceasta s-a repetat de multe ori în istoria însângerată a Bisericii lui Hristos, până în vremurile noastre. Calendarul bisericesc cuprinde nenumărate nume de mucenici din perioada antică şi medievală, dar şi de neomartiri, pieriţi în cursul invaziilor păgâne, ale căror vieţuire, învăţături şi pătimiri sunt tot mai des făcute cunoscute prin cărţi tipărite în întreaga lume ortodoxă. Alţi mucenici însă, care au pătimit până la moarte pentru credinţă, nu sunt cunoscuţi decât de Bunul Dumnezeu. Din când în când, scurte relatări istorice care trec neobservate de-a lungul a generaţii întregi, apar la lumină, spre bucuria şi sporul duhovnicesc al căutătorilor de astfel de comori spirituale şi al creştinilor care se împărtăşesc de darurile şi mijlocirea aleşilor mucenici. Cuvioşii Mucenici Vitalie şi Vavila de la Sihastru, 1758 În timpul scurtei domnii a lui Scarlat Ghica în Moldova (2 martie 1757 - 1/2 august 1758), tătarii din Bugeac, secătuiţi de lupte intestine, cer acestuia considerabile sume de bani şi alte daruri pentru a-şi reface vistieriile. Ezitarea voievodului îi determină pe tătari să treacă Prutul, astfel încât la 30 iulie 1758 se aflau tăbărâţi în Galaţi în aşteptarea ordinului sultanului. Între timp, Scarlat Ghica trece pe tronul Ţării Româneşti (august 1758 - 5 iunie 1761), iar Moldova rămâne în seama caimacamilor (Vidale, grec de neam, şi hatmanul Costache Razu) noului domn, Ioan Teodor Callimachi (august 1758 - mai 1761), incapabili de a gestiona situaţia grea a ţării. Tătarii, conduşi de hanul Crimeii Kîrîm Ghirai (1758-1764), au năvălit la 14 septembrie 1758, lovind satele din câteva ţinuturi, între care Covurluiul, Vasluiul, Tutova şi Putna, "arzând, prădând şi robind ce le-au ieşit înainte de au prăpădit biata ţară, robind mulţime de suflete, făcând ţărei mare stricăciune, din neajungerea minţii lui Vidale", "căimăcamul care cu câteva pungi de bani putea potoli urgia tătarilor". Se înţelege că şi ţinutul Tecuci s-a aflat în zona de acţiune a tătarilor, întrucât invadatorii n-aveau cum să ajungă altfel de la Tutova - situat la est de Tecuci - la Putna, aflat în partea de sud-vest a ţinutului Tecuci. Amploarea şi dramatismul acestei incursiuni tătare au fost fără precedent, după cum reiese dintr-un arzmahzar (scrisoare colectivă către sultan) întocmit în toamna lui 1758 de mitropolitul Moldovei Iacov Putneanul (1750-1760) şi semnat de episcopii Romanului şi Rădăuţilor, precum şi de marii boieri, pus în circulaţie de marele folclorist tecucean Tudor Pamfile: "Toţi săracii din raiaoa Moldovii să pradă de tot şi să jăcuesc, să omoară şi să robesc şi să ard cu foc fânaţile şi ariile cu pâine şi casile pe la târguri şi pe la sate de către tătarii Nohai şi Bucegeni şi toată raiaoa s-au risipit şi s-au bejenit prin păduri şi pe aiure, unde nici acolo nu pot să să mistuiască. Şi nu numai că-i pradă de bucate şi de altili ce au pe afară, ce necontenit şi acolo prin păduri năvălind tătarăi cu armele lor, mulţime de oameni… au omorât. Şi pe câţi prind vii îi robesc şi-şi fac batjocură de femeile şi fetile oamenilor. Şi alte multe nevoi şi supărări ce să faci… nu s-au făcut în saracii raialii aceştie de când sunt şi pără acum. Că mai la toate ţinuturile n-au rămas nici un fel de dobitoc neluat. Păinele (grânele, n.n.) celi strănsă pe la arii le ard. Cele ce au rămas nesăcerate se prăpădesc pe pământ şi mulţi din lăcuitorii ţinuturilor de sus, de spaima şi groaza aciasta s-au risipit şi s-au dus pintr-altă ţară, lăsându-şi toate ale lor la perire numai să scapi cu sufletele de urgie aciasta". Multe biserici, mănăstiri şi schituri au fost arse acum. Preotul Ene Soare din satul vrâncean Poiana însemna la 14 septembrie 1758 pe un Triod: "Să să ştie de când au vinit tătarii şi au prădat în vale şi în deal… au luat oi, vacile, straiele, au aprins biserica şi casele". Acum au fost incendiate şi bisericile din Piscu Corbului, comuna Nicoreşti, din ţinutul Tecuciului. În încercarea de a-i opri pe păgâni, hatmanul Sandu Şendrea de la Nicoreşti, care cu zece ani în urmă (1748) ctitorise Schitul Sihastru din ţinutul Tecuciului (astăzi în jurisdicţia canonică a Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei), situat la 2 km N de Mănăstirea Buciumeni, aşezământ monahal ce se află în ascultarea Arhiepiscopiei Dunării de Jos, cade răpus în luptă, iar soţia sa, Sanda, este luată roabă de tătari şi cu greu răscumpărată de către cumnatul său, Iordache Şendrea, fratele mai mic al hatmanului ucis. Peste doi ani de la nefericitul eveniment, soţia hatmanului mărturisea că "tătarii au omorât pe soţul meu şi ne-au prădat de tot ce am avut şi pe mine încă m-au robit şi preste şase săptămâni abea am eşit cu sufletul". Potrivit relatării protosinghelului Glicherie Lovin, la năvălirea tătarilor, călugării împreună cu nacealnicul schitului, ieromonahul Sebastian, s-au refugiat în păduri: doi dintre monahi, anume Vitalie şi Vavila, sunt însă prinşi de tătari şi ucişi. Autorul nu indică sursa acestei lapidare informaţii şi nu ne oferă alte detalii. Probabil că egumenul Glicherie de la Sihastru (a condus schitul între anii 1919 şi 1923), în perioada cât a fost eclesiarh la Episcopia Romanului (1914-1917), a găsit în arhiva acestei eparhii de care aparţinea schitul menţiunea despre cei doi monahi tăiaţi de tătari. După retragerea invadatorilor, călugării revin în schit pe care-l află distrus şi îngroapă cu mare plângere pe ctitorul ucis în luptă şi, desigur, pe cei doi părinţi omorâţi de păgâni. Cuvioşii părinţi Vitalie şi Vavila sunt neomartiri în această parte de ţară. Nu cunoaştem, deocamdată, alte amănunte ale biografiei lor, dar este posibil ca cercetarea amănunţită a documentelor de arhivă de la Societatea Judeţeană a Arhivelor Naţionale din Iaşi să ne ofere surprize. Sfintele lor moaşte se odihnesc în pământul unde a fost biserica de lemn a schitului (care s-a distrus de către un necredincios urmaş al ctitorului în luna mai 1876) sau în cimitirul aşezământului, întru aşteptarea descoperirii lor, prin voia lui Dumnezeu, spre a se cinsti cum se cuvine ca odoare de mult preţ ale noilor mucenici din sudul Moldovei. Treime de sfinţi mucenici la schitul din Nicoreşti, 14 octombrie 1787 La începutul secolului al XVIII-lea exista între vestitele podgorii din Nicoreşti, pe atunci ţinutul Tecuci (astăzi jud. Galaţi), un schit de călugări în partea de vest a localităţii, lângă pădurea Catargiu (astăzi Fondul cinegetic Nicoreşti), în zona satului Mălureni (comuna Nicoreşti, jud. Galaţi), cunoscut şi sub numele de Mitoc. Aşezământul monahal, unde vieţuiau mai mulţi călugări, menţionaţi în documente de epocă, a dispărut la sfârşitul secolului al XIX-lea, "locul acestuia fiind acoperit de vii". O însemnare făcută pe o carte, la finele veacului al XVIII-lea, ne furnizează importanta ştire despre sfârşitul mucenicesc a trei călugări închinoviaţi la schitul din Nicoreşti, în următoarele împrejurări: Asupra schitului s-a abătut urgia incursiunii armate a turcilor, angajaţi într-un război cu austriecii şi ruşii, care va dura vreme de cinci ani (1787-1792). Un contemporan anonim consemna cu obidă pe un exemplar din Cartea românească de învăţătură imprimată la Iaşi, în 1643 (celebra "Cazanie" a mitropolitului Varlaam): "Să să ştie de când s-au avut Ţara Moldovei în mare nevoie de păgâni, de turci, ce au venit ca nişte lăcuste să apuce sufletele oamenilor". Unul din vieţuitorii aşezământului monahal de la Nicoreşti, Neonil, copia atunci în chiliile schitului Cuvintele Sfântului Isaia Pustnicul, manuscris pe care notează lapidar drama la care a fost martor: "Această carte s-au scris de ticălosul Neonil, la let 7296 1787> oct(om)vre 14, când s-au tăiat trei fraţi de turci, la vii la Necoreşti". Cu siguranţă că "fraţii" ucişi de turci făceau parte din obştea schitului şi probabil se aflau la rugăciune, în ziua prăznuirii Cuvioasei Parascheva, când s-a petrecut tragedia. Din nefericire autorul însemnării nu a înscris şi numele celor trei monahi; ei se adaugă însă celorlalţi doi de la Sihastru, amintiţi mai înainte, ca o pentadă de neomartiri cunoscuţi în ţinutul Tecuci. Cinci neomartiri în zona Dunării de Jos din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea îşi aşteaptă recunoaşterea lor de către Biserica Ortodoxă Română şi aşezarea în calendarul prăznuirilor anuale. Zămisliţi în sudul Moldovei, al cărui pământ dintre Siret şi Bârlad a fost adăpat cu sângele lor, aceşti cuvioşi mucenici reprezintă un important reper al spiritualităţii în Arhiepiscopia Dunării de Jos şi o dovadă a credinţei puternice şi fără şovăială pe care o mărturisesc de veacuri creştinii din această parte de ţară.