Nevoia de ascultare, un strigăt de profundis al omului căzut
Dacă ar fi să folosim un cuvânt care să caracterizeze situația actuală a omului, singurul care s-ar potrivi ar fi acela de „înstrăinat”. Cum este posibil, ne putem întreba, de vreme ce viața în comunitate este premisa supraviețuirii societății de astăzi. Am fi necinstiți sufletește dacă nu am vedea că societatea de care vorbim nu crește altceva decât indivizi, o masă de oameni cât mai compactă care să crească din punct de vedere cantitativ și nu calitativ. Niciodată mitul peșterii lui Platon nu a fost mai actual.1 O atitudine sinceră nu poate decât să ceară înapoi firescul. Adevăratul rău al secolului este alienarea, disocierea de tot și de toate. Acesta este un peisaj pe care-l întâlnim pretutindeni. Omul este privat de bucuria întâlnirii cu omul, duhul nu mai este lăsat să comunice cu un altul. Comunicarea virtuală ia locul celei reale, prima fiind de multe ori preferată celei de a doua pentru că este mai comodă și nu implică decât o mișcare impersonală spre celălalt, mai puțin păgubitoare.
Asistăm în acest fel la o fidelizare a omului față de lucruri care încep să-i conducă viața și care nu țin de natura sa expansivă. În loc să fie jovial, omul este cumințit și în acest fel legat spațial de un loc unde își poate găsi mulțumirea existenței pe care de multe ori o confundă cu fericirea. Dacă ținem cont de părerea lui Emil Racoviță, conform căreia cu cât o specie se acomodează mai mult condițiilor de viață, cu atât mai mult este sortită dispariției, dacă acele condiții dispar, omul ajunge să se lege prea mult de locuința lui telurică, uitând de destinul care i-a fost rezervat. Timpul îi devine dușman, dar nu pentru că nu se mai poate realiza calitativ ca suport pentru o creștere spirituală înspre în sus, ci pentru că nu îl ajută să acumuleze cât mai mult pentru o pseudo-ridicare, o ridicare pe scara ierarhică, dar care reprezintă de fapt un continuu mers pe orizontală.
În acest peisaj este necesară o rupere de cotidian, o așezare deoparte și o regăsire a sinelui și a celuilalt în tradiția și spiritualitatea ortodoxă. O astfel de rupere din mișcarea nefirească înspre nimic este posibilă prin întoarcerea la tradiția vindecătoare a Ortodoxiei, ca una ce cuprinde autenticul, pentru că nu întrerupe niciodată dezvoltarea omului pe orizontală și pe verticală, spre ceilalți și spre Dumnezeu. Din fericire, există un spațiu care rămâne neatins de această înstrăinare cultivată ca ars vivendi, acesta fiind spațiul eclesial, cel care a oferit de atâtea ori soluții omului aflat în dificultate la răspântie de drumuri. Biserica devine astfel un loc eminamente al ascultării, unde sinele se vindecă de sine prin iubire și prin dialog continuu cu celălalt și cu Dumnezeu. Omul ascultă și face ascultare, își împropriază în acest mod o viață care îl responsabilizează, printr-o asumare liberă și conștientă a unui adevăr simplu întrucât nu este chemat să trăiască însingurat, ci în comunitate și comuniune. Iar comunitatea este Biserica, este monahismul, este Taina Cununiei, este Taina Mărturisirii în mod special, și orice moment care presupune întâlnirea a două persoane în Hristos.
Deși această misiune este grea, totuși ea nu este imposibilă, totuși nu este imposibilă când credem în puterea și dragostea lui Dumnezeu pentru fiii Săi risipitori pe care îi așteaptă să își vină în sine și să se întoarcă la casa părintească. Dragostea lui Dumnezeu este chemare permanentă: Iată, Eu stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine (Apoc. 3, 20). Chemarea necesită și un răspuns, iar ascultarea, ca unitate între două voințe, ca exprimare a libertății personale face ca răspunsul să fie unul responsabil, oferind așadar condițiile pentru o asumare ontologică. Numai ajungând să facă parte din propria ființă, ascultarea ajunge să însemne ceva, și anume un început bun pentru dobândirea unei maturități spirituale în Hristos.
Dacă la început am comparat nevoia de ascultare cu un strigăt de profundis al omului învins, am făcut-o pentru a atrage atenția că ascultarea este o nevoie lăuntrică necesară descoperirii a tot ceea ce reprezintă umanul: o realitate superioară care trebuie repusă în drepturi. Începutul l-a făcut Fiul lui Dumnezeu prin golire de slava Sa dumnezeiască în momentul Întrupării, prin taina ascultării în jertfa de pe Golgota. Strigătul acesta vine dintr-un om care își dorește încă să se reumple de uman și de divin pentru a-și putea îndeplini rostul. E o dorință care vine dintr-o nostalgie a paradisului pierdut, deoarece durerea căderii se face încă simțită și ea nu poate fi alinată decât prin reașezarea în cele firești.
1 José Saramago, un scriitor portughez premiat cu Premiul Nobel pentru literatură în 1998, face în cartea sa „Peștera” o radiografie sinceră a societății de astăzi. El observă o încercare de sufocare a omului printr-o strângere la un loc, printr-o ghetoizare a lui și în acest mod printr-o eliminare sistematică a tot ce-l face să fie liber și să ia decizii în consecință. Totodată el trage un semnal de alarmă asupra pericolului înlocuirii vieții reale cu una virtuală, o stare vegetativă menită să rupă legătura cu universul exterior zidurilor care se ridică în jurul lui.