Nevoia de încredinţare

Duminica a doua după Paşti păstrează atmosfera atât de frumoasă a bucuriei Învierii. Întreaga perioadă de după Înviere, Hristos Domnul transmite celor care Îl părăsiseră, fugiseră de lângă Crucea Lui şi s-au temut, binecuvântarea „Pace vouă” sau salutul „Bucuraţi-vă!”.

Prin episodul în care S-a arătat Ucenicilor (celor 11) împreună cu Toma la opt zile după Paşti, Domnul Hristos reuşeşte ca prin rana Sa de pe Cruce, prin care a vindecat rănile noastre, să vindece şi rana îndoielii lui Toma şi a celorlalţi.

Odată cu binecuvântarea „Pace vouă” le-a arătat mâinile şi coasta Sa, evidenţiind nevoia de încredinţare a tuturor Apostolilor, nu doar a lui Toma.

Apostolul Toma, exponentul celor care nu au crezut, mai întâi al Ucenicilor şi al celor care văzuseră toate minunile Domnului şi mai apoi al nostru, al tuturor celor de azi, devine, prin curajul său, mărturisitor sincer al Învierii.

Adevărata bucurie a marilor sărbători transcende simţurile şi cele supuse lor. Hristos a Înviat şi pentru a ne arăta că destinul nostru veşnic este legat de o dimensiune suprafirească, dar nu putem accesa, nu putem înţelege această dimensiune fără a ne aşeza în firescul evident al întâlnirii cu Domnul. Aceasta presupune să Îi dăm voie lui Dumnezeu să vină în viața noastră. Să ne exprimăm nevoia de încredinţare şi să nu ne închidem relaţia personală şi dialogală cu Cel Înviat în clişee şi standarde amăgitoare ale unui exterior zugrăvit pentru alţii. Hristos nu a venit pe pământ pentru a ne da dreptate, El nu a înviat pentru oameni atotştiutori. El ne cheamă într-o devenire ca fii şi fiice care vin către braţele părinteşti cu toată desaga lor, cu bune şi cu rele. De la El putem primi puterea de a le preschimba şi purta ca daruri.

Neputinţa îndoielii lui Toma devine la întâlnirea cu Domnul premisă a mărturisirii sincere: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Nevoia de încredinţare a dragostei o simte orice fiu şi fiică. Orice nevoie a certitudinii înfierii aduce strigăt şi întrebare, uneori chiar răzvrătire. Exprimarea dorinţei sincere de încredinţare le poate preschimba în răspuns şi pace lăuntrică, în bucurie şi mărturisire.

Hristos Domnul nu cere Ucenicilor credinţă mai puternică, nu stigmatizează, ci, prin smerenia şi dragostea Lui cea mare, S-a pogorât la neputinţa omenească dorind să vindece gândurile omeneşti ale îndoielii, ale dorinţei de certitudine.

Domnul Hristos a trecut prin uşile încuiate şi le-a arătat mâinile şi coasta Sa din proprie iniţiativă. Ştiutorul inimilor cunoştea îndoiala celor de atunci, dar şi a celor de astăzi!

Dacă am avea curajul lui Toma, toţi am vrea să Îl atingem pe Domnul. Mărturia lui Toma este măreaţă în istoria Bisericii. ­Bucuria şi Lumina Învierii străpung orice zid al îndoielilor, orice nedumerire şi tristeţe a lumii înlăcrimate și îmblânzesc inimile celor împietriți, îndreptându-i spre cunoașterea cea adevărată.

Zarva nesfârşită de la serviciu şi agitaţia cotidiană, regulile sociale, aşezate uneori împotriva bunului-simţ, argumentele inepuizabile şi de neclintit pentru lenevirea întregii noastre fiinţe ne-au obişnuit să ne descotorosim prea uşor de toate. Săvârşim adesea gesturi superficiale, cu convingerea că astăzi putem da „update” la orice, oricând.

De cele mai multe ori, pentru întâlnirea noastră cu Domnul, iniţiativa nu ne aparţine, ci aparţine Lui. Noi avem nevoie de ­încredinţare, de curajul lui Toma şi de mărturisire sinceră. Astfel crezând, să avem viaţă în numele Lui!