În lumina admirației

Există oameni care răspândesc în jurul lor o lumină și o generozitate aparte, care au „un ceva” personal care-i atrage ca un magnet pe cei din jur, o carismă care face din prezența lor o binecuvântare. Când te afli în preajma unor astfel de persoane, timpul pare mai scurt, iar atunci când lipsesc dintr-un spațiu în care erai obișnuit să-i întâlnești, te întristezi. Cu greu se găsește cineva să lumineze la fel prin faptele lui. De fapt, nici nu se poate, fiecare persoană fiind unică. 

Și nu mă refer aici la acei oameni care și-au ales anume să ducă o viață duhovnicească, șlefuită ca un diamant prin ani mulți de rugăciune, fie în mediul monahal, fie prin sihăstrii neștiute. Ci mă refer la oameni cu totul lumești, aparent chiar „neduși la biserică”, oameni cu minusuri la diverse capitole din biografia lor, poate cu alunecări care nu i-ar propulsa drept repere morale. 

Un om luminos a fost gazetarul Florin Condurățeanu, al cărui farmec personal și fel de a fi întreceau cu mult renumele său de ziarist și de realizator de emisiuni TV originale, cu un stil emblematic. În treacăt fie spus, el a purces în meserie în vremurile când cenzura era în floare, iar libertatea părea o mătase subțire care se zgâria în sârmă ghimpată și ciulini sovietici. Încerc acest crochiu de portret pentru a arăta că există generozitate și iubire de semeni în locuri în care nu te-ai aștepta. Mare lucru să afli lipsă de invidie într-un mediu plin de orgolii! În redacția Jurnalului Național, unde eram colegi, îmi amintesc cum el își culegea articolele la mașina de scris cu atâta plăcere, deși noi ne exersam de mult pe tastaturile silențioase ale computerelor. Și îmi amintesc cum se oprea din scris doar pentru a face un lucru important pentru el: admirația față de cineva. Era un exercițiu aproape zilnic, nu era secret, nu era șoptit, ci cu voce tare. Portretul acesta, zic, îl fac nu de dragul unei simple nostalgii, ci pentru a mărturisi despre marea lui generozitate și felul unic în care știa să admire oamenii, între care primii eram noi, colegii de la ziar. Totdeauna avea o vorbă frumoasă, admirativă, atunci când unuia dintre noi îi reușise un text bun. Desigur, nu se limita la noi, cu care împărțea redacția. Suna tot felul de oameni, de la actori, jurnaliști de la alte publicații sau televiziuni, la oameni de cultură care dezbătuseră ceva public, oameni politici care spuseseră vreo vorbă de duh, personaje ale unor întâmplări sociale majore, practic pe oricine considera el că merită felicitat pentru ceva. Când era impresionat de cineva, afla numărul de telefon al acelei persoane și o suna. Îi auzeam cu toții convorbirile, îi spunea respectivului un bravo din toată inima și îi atribuia, în cazuri excepționale, chiar și un loc „pe stema României”. Era și amuzant, desigur, dar, redus la esență, gestul lui se traducea printr-o nevoie profund umană, frățească, chiar creștină, de a nu tăcea cu privire la un lucru bun și frumos aflat în societate. Însetat să vadă frumusețea din oameni, el o recunoștea cu voce tare, tunătoare, senină. 

Generozitatea acestui mare jurnalist nu s-a limitat la vorbe. A fost, vreme de decenii, cureaua de transmisie între tot felul de oameni bolnavi și medici de renume din spitalele țării. Nu cred că există vreun ziarist din București ale cărui rude să nu fi fost trimise la doctori de generosul Țuțu Condurățeanu. 

Dacă ar fi fost doar un maestru al cuvintelor, doar un om al flerului jurnalistic, nu s-ar fi deosebit de alți mari profesioniști în domeniu. Dar, prin generozitatea și admirația cu care înconjura orice semen, și-a căpătat un loc special în inimile celor care l-au cunoscut. Trăind în deșertul plin de orgolii, a făcut să răsară flori parfumate ca ale Patericului.