Nobel și războiul
La 10 decembrie 1896, marele industriaș suedez Alfred Nobel punea punct vieții sale de aici, de pe pământ. Părăsea această lume cu o mare neliniște. Averea lui uriașă (ca valoare astăzi ar fi atins cam 250 milioane de dolari) o dona fundației care-i poartă numele până astăzi, lăsând prin testament ca din această sumă să se acorde premii anuale în domeniile care aduc pace, prosperitate și o calitate mai înaltă pentru viața umanității. Credea că așa, măcar în parte, își va spăla greșeala de a oferi oamenilor puterea de a distruge, de a semăna moarte și suferință.
Așa au apărut Premiile Nobel, care au fost decernate an de an pentru fizică, chimie, literatură, economie și medicină. Și pentru pace. Dar să revenim la personajul Nobel, cel care descoperise cel mai puternic explozibil în epocă, cu o forță de distrucție considerabilă, botezat după numele grecesc al puterii, dinamis, dinamită.
Nobel nu și-a dorit ca invenția lui să omoare oameni, ci să ajute la săparea de noi tuneluri în mine, pentru exploatarea minereului, a cărbunelui, la deschiderea de drumuri, poduri în locuri greu accesibile. De aceea, dacă judecăm greșit, am crede că e un nonsens ca din banii făcuți din dinamită să premiezi medici, profesori, oameni care s-au străduit în viața lor să aducă ceva pozitiv societății umane în general. Și totuși, nu, era un ultim gest, de reparație, de răscumpărare a unei invenții care a făcut mult mai mult rău decât bine.
De la apariția dinamitei până azi, capacitatea de a omorî, de a nimici a omului s-a rafinat. Au apărut arme biologice, arme nucleare, mult mai perfide și periculoase, cu posibilitatea de a face viața pe Terra de netrăit.
În cercetarea medicală nu s-au investit nici bani, nici interes. A rămas doar amărâtul de Premiu Nobel (944.000 de euro) care să recompenseze vieți întregi petrecute uneori în laborator sau într-un institut de cercetări pentru a descoperi un remediu medical cu adevărat benefic pentru om. Dacă facem comparația cu un sistem militar antirachetă occidental care poate costa 1.000.000.000 de dolari și cât ar primi un cercetător în medicină care ar găsi tratamentul în stare să vindece bolnavii de cancer, am vedea că nu suntem pe calea cea bună în privința îmbunătățirii vieții pe pământ.
Războiul, până să apară armele de distrugere în masă, chiar dacă era purtat cu mijloace primitive, avea niște legi care țineau de demnitatea unui luptător, onoare, eroism, curaj.
Dacă trebuia să te bați cu cineva, indiferent dacă o făceai din lăcomie sau ca să te aperi într-un război nedrept, erai nevoit să dai față cu dușmanul. Ca și în duel, nu puteai plăti pe altul, nu puteai fugi sau feri de figura și prezența adversarului. Războiul clasic, oricât de tragic ar fi fost, avea o poezie a lui. Dacă citiți Trei Doamne și toți trei a lui Coșbuc, Peneș Curcanul a lui Vasile Alecsandri, o să-mi dați dreptate. Dar o poezie despre un război nuclear ar fi anostă și chiar imposibilă, fiindcă nu ar mai avea cine să o scrie. Până acum, bomba nucleară a fost folosită doar de două ori, în ultimul război mondial. Ca ripostă la atacul japonezilor asupra bazei militare de la Pearl Harbour, americanii au lansat două bombe nucleare asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki, ținte 100% civile.
„De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi?”, întreabă Sfântul Apostol Iacov în epistola sa. Răspunsul îl dă tot el: „Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre? Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi; vă sfătuiţi şi vă războiţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri”.
Iar Sfântul Siluan ne avertizează: „Dacă împărații și conducătorii popoarelor ar cunoaște iubirea lui Dumnezeu, n-ar mai face niciodată războaie. Războiul este trimis pentru păcate și nu pentru iubire. Domnul ne-a făcut din iubire și ne-a poruncit să trăim în iubire și să-l slăvim. Dacă mai-marii ar păzi poruncile Domnului, iar poporul i-ar asculta cu smerenie, mare pace și veselie ar fi pe pământ, dar din pricina iubirii de stăpânire și a neascultării celor mândri, toată lumea se chinuie”.