„Noi ne rugăm cântând“

Un plâns de bebeluş. O adiere de evantai, un strop de Samsara. O tuse. Apoi ei încep să cânte. Toate celelalte simţuri se blochează când muzica începe să cadă vertical, de undeva de sub cupolă, ca şi cum ar izvorî de lângă cer. Subţiri şi profunde, vocile invadează Biserica „Sfântul Elefterie“, pe toţi cei  prezenţi duminica la slujbă. Oamenii vin de prin toate cartierele Bucureştiului ca să asculte corul acestei biserici.

În duminica în care am ajuns la Biserica „Sfântul Elefterie“ slujea părintele Nicu Moldoveanu, iar răspunsurile liturgice date de cor erau compuse chiar de sfinţia sa. Aici se cântă răspunsuri la Liturghie în 14 feluri muzicale diferite, printre care cele create de Gavriil Musicescu, Gheorghe Cucu, dar şi de dirijorul corului, Costache Zaharia. Acolo sus, vocea preotului şi sunetul cădelniţei ajung slăbite, însă dirijorul e atent şi răspunsul corului vine mereu la timp. „Pentru un dirijor e groaznic să cânte cu un preot care e afon. Însă nu e cazul acestei biserici“, zâmbeşte dirijorul.

Domnul Zaharia are 83 de ani şi dirijează coruri de la 15 ani. A făcut doar doi ani de conservator, pentru că îi era imposibil să îşi facă meseria de economist şi să meargă şi la şcoală în acelaşi timp, însă a perseverat singur întru slujirea muzicii. „În 1945, la biserica din cartierul meu, Colentina, a venit un absolvent al seminarului care a făcut un cor. Am mers acolo, iar de Paşte, în 1947, când un alt dirijor a vrut să meargă acasă de sărbători, cei din cor au insistat să-i dirijez eu“, povesteşte domnul Zaharia. A dirijat corurile bisericilor „Sfântul Alexandru“, „Dichiu“, „Bălăneanu“, „Sfânta Vineri“, „Sfântul Gheorghe“, pe cel al Patriarhiei, apoi a ajuns la Biserica „Sfântul Elefterie“. Până în 1989, a preferat să fie dirijor la corurile bisericilor mici, care nu erau în vizorul partidului. „Mă rugam la Dumnezeu să plouă, să pot merge până la uşa bisericii cu umbrela deschisă, să nu mă vadă nimeni. Am fost reclamat la cadre că merg la biserică, însă am avut colegi buni, care au spus lucruri frumoase despre mine şi astfel n-am păţit nimic, nu mi-am pierdut serviciul. După Revoluţie, nu mi-a venit să cred că sunt liber şi că pot intra în biserică liniştit“, spune dirijorul, care a lucrat în Ministerul Finanţelor şi Ministerul Comerţului Interior.

Preferinţele sale muzicale  se îndreaptă spre muzica simfonică vocală compusă de Handel, compozitor pe care l-a adus şi în sufletele celor de la „Sfântul Elefterie“, cu ocazia unor concerte, unde repertoriul este liber. Se mai aud aici lucrări de Paul Constantinescu, Ioana Ghika Comăneşti, Stelian Olariu, Sabin Drăgoi, Mozart, Ceaikovski. Există lucrări compuse special pentru anumite zile, de exemplu pentru 2 februarie, când este Întâmpinarea Domnului şi se cântă „Acum slobozeşte“, de Musicescu. De Crăciun răsună aici colinde.

„În Biserica Ortodoxă nu se folosesc instrumente muzicale; astfel se păstrează o anumită sobrietate“, explică părintele paroh Valer Ulican. Dirijorul adaugă: „Muzica vocală este mult mai greu de interpretat. Dacă nu există combinaţia de ureche, inimă şi glas, nu se poate realiza. Cel mai mare necaz mi se pare să fii forţat să asculţi muzică interpretată incorect.“

Gabriela Pop, soprană, este solista corului Bisericii „Sfântul Elefterie“. „Sunt nepoată de preot. Am fost în corul Operei 10 ani, am cântat 20 de ani la Ateneu, iar în biserică - timp de 50 de ani. Cântatul aici îmi aduce o linişte sufletească, îmi face plăcere că atâta lume mă ascultă şi ştiu că aduc o mulţumire oamenilor de aici“, spune solista. Ea mărturiseşte că iubeşte liturghia compusă de maestrul Zaharia, care este foarte melodioasă, piesele compuse de Musicescu şi de Cucu. „Nu e uşor să cânţi într-un cor de biserică. Ieri am cântat la 14 nunţi, timp de şapte ore. Avem pauză doar între 1 şi 15 august. Dar am cântat şi în concediu Tatăl nostru, la o biserică din Maramureş. Cântatul face parte din viaţa mea“, spune doamna Pop.

Gabriel Ştefan, bariton, cântă în corul Filarmonicii, însă duminica este nelipsit de la cel al Bisericii „Sfântul Elefterie“. „Biserica te îmbogăţeşte sufleteşte. Îţi îmbogăţeşte şi experienţa profesională. La Filarmonică, muzica pe care o interpretez este mai mult protestantă, catolică… Aici este muzica bizantină, ce are farmecul ei. Încercăm să ne aducem şi noi prinosul, venim şi pentru Dumnezeu. Ajutăm biserica şi pe preot, cu ajutorul nostru slujba devine mai frumoasă. Ne rugăm şi cântăm“, spune domnul Ştefan. El a început să cânte în biserică imediat după Revoluţie, când oamenii au devenit liberi şi în a-şi arăta credinţa. Printre compozitorii săi preferaţi se află Brahms, Mozart, Carl Orff, Wagner. A interpretat Verdi sub bagheta celebrului Barenboim. Îi place şi Paul Constantinescu: „Are un «Heruvim» ce reprezintă esenţa muzicii bizantine.“

Biserica „Sfântul Elefterie“, a cărei piatră de temelie a fost pusă în 1935, e foarte mare, are o acustică foarte bună şi de aceea se potriveşte aici corul ce umple, cu armonia vocilor, întreaga sală. Acum corul numără 15 bărbaţi şi femei, ce cântă pe patru voci, fără a-şi permite vreo absenţă la Liturghii, la Praznicele Împărăteşti, la nunţi şi botezuri şi participând uneori şi la înmormântări. Membrii acestui ansamblu sunt fără excepţie absolvenţi ai Conservatorului şi cântă în corurile Operei, Filarmonicii şi Radioului. Printre ei sunt şi profesori de muzică. Media de vârstă este de 38 de ani.

„Prin corul nostru au trecut vreo 80 de persoane. Unii au plecat pentru că nu m-am putut baza pe ei, alţii au renunţat pentru că nu puteau să lucreze ca noi ceilalţi, piese multe, grele, cerute în timp scurt. A existat şi situaţia asta, să pui în faţă un axion sau un tropar, fără să îl repeţi, şi să trebuiască să îl cânţi complet şi corect. Coristul are multe satisfacţii, atunci când cântă bine. Are şi multe oprelişti fireşti. Ei trebuie să îşi sacrifice duminica şi uneori familia nu înţelege. Însă e o nevoie, aceasta de a cânta. La sfârşit lumea ne aşteaptă şi ne mulţumeşte. E o bucurie că ne ascultă cu atenţie lume care nu se pricepe la muzică“, spune dirijorul.

Părintele Ulican explică sentimentul pe care îl trăieşte aici, în fiecare duminică: „Liturghia e de 2.000 de ani şi nimeni nu se plictiseşte. Este reactualizarea Jertfei pe Cruce a Mântuitorului. Fiecare duminică e un mic Paşte. Pentru cei care nu o înţeleg, Liturghia pare lungă. Însă pentru mine e ca un labirint din care n-aş mai putea să ies; n-aş putea trăi fără această bucurie, îmbinarea frumoasă între vocea preotului şi cea a corului.“