Iubirea și iertarea: secretul fericirii unei familii cu zece copii

În vremuri trăite în grabă, cu multe greutăţi şi incertitudini, care ne umbresc adeseori bucuria de a primi senini viaţa, există oameni care aleg să spună „da” cu responsabilitate şi iubire fiecărui copil. Preotul Dănuţ Braharu şi preoteasa Andreea sunt „mamă” şi „tată” nu pentru unul, doi sau trei copii, ci pentru zece; şi nu din întâmplare, ci din convingerea că viaţa este un dar de la Dumnezeu care trebuie ocrotit chiar şi atunci când alţii nu mai pot să o facă. „Avem o familie mare cu zece copii, iar cu voia lui Dumnezeu unsprezece din vara aceasta. În urmă cu cinci ani ne-am deschis nu doar uşa, ci şi inima pentru patru dintre fraţi... aveam deja un copil înfiat, trei ai noştri şi soţia însărcinată. Ulterior am mai fost binecuvântaţi cu un copil”, povesteşte părintele Braharu.

O lume întreagă îşi caută rostul într-o căsuţă simplă, dar foarte primitoare şi caldă, unde sfinţii din icoane veghează rugăciunile, îmbrăţişările, lecţiile pentru şcoală şi bucuria jocului celor zece copii din familia părintelui Andreea și Dănuţ Braharu din Banca Sat, judeţul Vaslui. „Tata nu e acasă, e la biserică, dar intraţi că o găsiţi pe mama”, spune dintr-o suflare o fetiţă cu ochi iscoditori şi faţa toată un cer senin.

E sâmbătă. Oamenii din Banca Sat încă sunt la biserică, unde îşi cinstesc morţii, sau umblă prin bătături cu oarece treburi în crucea primăverii. Ștrengarii ridică, încoace şi-n colo, colbul de pe drum, inventând jocuri care te fac să-ţi fie dor de copilărie, iar copiii cei mari ai familiei Braharu care studiază la oraş s-au întors acasă şi o ajută pe doamna preoteasă la treburile din gospodărie.

Mama, doamna preoteasă Andreea, vorbeşte calm şi este atentă la fiecare dintre ei, atunci când prichindeii îi adresează vreo întrebare. „Ştiu că vă întrebaţi cum de am atâţia copii. La 35 de ani...”, spune aceasta, zâmbind larg. „Sunt toţi ai mei, doar că pe cinci dintre ei nu i-am născut eu”, continuă ea, ducându-şi ­instinctiv mâna la burtică, unde se cuibăreşte cel de-al 11-lea prunc ce se va naşte, cel mai probabil, în luna august.

Pe tonalităţi diferite, cu sfială amestecată cu încântare, fiecare copil se prezintă: Teodosie (5 ani), Efrem (aproape 6 ani), Filofteia (7 ani), Partenie (9 ani), Nectaria (12 ani), Ionuţ (aproape 13 ani), Bianca (16 ani), Elena (17 ani) şi Ana (19 ani). Treziţi parcă dintr-o reverie, cei mai mici spun toţi într-un glas: „Şi Dimitrie! E cel mai mic, are 1 an şi jumătate şi curând vom mai avea un frăţior. Sau o surioară”.

Acolo unde mulţi văd doar dificultăţi, cei doi părinţi simt o chemare: „Mi-au plăcut copiii încă de când eram mică, de aceea m-am făcut şi edu­catoare. În copilărie, când vedeam o femeie însărcinată simţeam o emoţie foarte specială, parcă o vedeam în ele pe Maica Domnului. Era ceva deosebit. Şi când ne-am căsătorit am convenit cu părintele să avem copii mulţi; câţi ne va trimite Dumnezeu, noi îi vom primi. Şi, slavă Domnului, ne-a binecuvântat cu mulţi”.

Responsabilitate pentru viaţă

Cei cinci copii biologici şi cei cinci adoptaţi sunt mărturiile vii ale responsabilităţii pentru viaţă ca dar al lui Dumnezeu, sunt mărturiile vii că Ortodoxia se trăieşte, nu doar se predică. Iar exemplul părintelui Dănuţ Braharu şi al preotesei Andreea nu este unul singular, mulţi preoţi şi credincioşi îşi asumă, cu răspundere şi curaj, misiunea de a iubi, îngriji şi ghida în viaţă copii aflaţi în imposibilitatea de a primi dragostea de la părinţii naturali.

„Am simţit încă de la început că asta trebuie să facem. Mama lor, Dumnezeu să o odih­nească, a fost o femeie deosebită, a avut multe încercări în viaţă, însă avea o credinţă sta­tornică. Mereu purta grija copiilor, mai ales în ultima perioadă a vieţii pe pământ, când cancerul i se răspândise în corp se frământa mult, iar la un moment dat m-a întrebat: Părinte, ce fac cu copiii? Ce se va alege din ei? Eu, încercând să o întăresc şi să o liniştesc ca să nu mai poarte în suflet şi această povară, i-am răspuns: «Lasă în seama lui Dumnezeu, care va şti cel mai bine cum să le rânduiască» şi, instinctiv, am adăugat: «însă, dacă va fi nevoie, să ştii că voi avea grija copiilor». Asta a fost tot. O promisiune şi voinţa Domnului de a ne aduna împreună”, spune pr. Dănuţ.

Şi, astfel, mai devreme decât s-ar fi aşteptat, s-au trezit într-un înserat de iarnă rece cu alţi patru copii: „Îi luaţi sau sunăm la Protecţia Copilului?” (n.r. - Direcţia Judeţeană pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului). Cei patru fraţi ar fi urmat să fie daţi în grija statului şi, cel mai probabil, plasaţi unor asistenţi maternali diferiţi. „E un moment pe care nu-l vom uita, toţi patru, de mână, la poarta noastră, în urmă cu cinci ani, în 13 ianuarie. Ar fi fost o durere pentru ei ca, după moartea mamei, să fie despărţiţi pe cine ştie unde. I-am primit cu inima deschisă şi le mulţumesc rudelor că au venit la noi întâi pentru că nu ar fi avut cum să se ocupe de creşterea şi educaţia lor. I-au lăsat şi asta a fost, nu ne-au mai deranjat, nu au încercat să-i influenţeze pe copii în vreun fel, iar acest lucru a fost bine pentru adaptarea lor şi a noastră, unii cu alţii”, mai spune preotul Braharu.

Când cei patru fraţi au intrat în familie, părintele şi doamna preoteasă aveau experienţa adopţiei lui Efrem, un alt copil înfiat, pe care îl primiseră în dar cu şase luni înainte, de la câteva zile de viaţă. Acum însă totul era diferit, iar întreg procesul de apropiere în cazul adolescenţilor poate fi unul anevoios şi e posibil să nu ai altă soluţie decât să te înarmezi cu multă răbdare şi perseverenţă. Cu o sinceritate debordantă, aprobată de copii, în special de fetele care sunt mai mari şi deja pot lua parte la discuţiile ce implică bunul mers al lucrurilor din sânul familiei, cei doi părinţi recunosc că drumul până aici nu a fost uşor, însă, cum orice problemă trebuie să aibă şi o rezolvare, cei doi au insistat şi, până acum, se pare că au reuşit să menţină unitatea familiei.

„Da, e o luptă foarte grea ca să ajungi să iubeşti un alt copil ca pe propriul tău copil, e o luptă grea să reuşeşti să nu faci diferenţe, dar nu este imposibil. O mare provocare a fost că noi eram obişnuiţi cu bebeluşi şi ne-am trezit deodată cu adolescenţi în casă şi a trebuit să gestionăm această apropiere şi atunci am vorbit cu oameni care aveau copii adolescenţi, să ne sfătuiască cum să ne comportăm. E şi mai greu de transmis iubirea către un adolescent, pentru că adolescenţii sunt mai reticenţi, traversează o perioadă de întrebări, de transformări... cu un copil mai mic apropierea se face mai natural”, explică părintele Braharu.

Şi totuşi, când vezi zece copii, iar cei mai mulţi de vârstă şcolară, vine şi întrebarea inevitabilă: cum vă descurcaţi financiar în vremurile acestea? Desigur, spune părintele zâmbind, trebuie să fii un bun administrator. „Mila şi ajutorul lui Dumnezeu sunt permanente, însă trebuie să te organizezi foarte bine şi din punct de vedere financiar pentru a putea susţine educaţia atâtor copii şi a-i îngriji. Muncim ca să ne ajungem cu banii, să ne descurcăm din toate punctele de vedere, însă nu ne plângem; prioritizăm nevoile, problemele, iar copiii sunt buni, înţeleg şi nu se întind, nu cer lucruri extravagante sau imposibile”, spune părintele, completat de doamna preoteasă: „Noi nu am luat copiii pentru bani, nu suntem asistenţi maternali, nu avem un scop ascuns, ci suntem «mamă» şi «tată», iar scopul nostru este să formăm oameni, să le oferim o educaţie care se bazează pe valorile creştine precum dragostea, iertarea, respectul reciproc şi ajutorul oferit unul altuia”.

„Iartă-mă!” şi „Te iubesc!”

Pentru a ajunge la acest deznodământ fericit, toţi membrii familiei petrec timp de calitate împreună: se roagă şi mănâncă împreună, împart tot ce au, nu se culcă niciodată supăraţi unul pe celălalt şi împărtăşesc întâmplările de peste zi, povestesc cum se simt, cum a fost la şcoală, la serviciu sau în gospodărie. „Seara noastră se încheie cu «Iartă-mă!» şi «Te iubesc!» Cred că în aceste două cuvinte, iertare şi iubire, stă secretul unei familii fericite”, întăreşte Andreea Braharu.

Cei doi părinţi sunt neobosiţi şi muncesc împreună, ajutaţi uneori şi de copii, în stupină, în solarii, părintele face instalaţii electrice şi construieşte singur casa în care, cu ajutorul lui Dumnezeu, se vor muta curând toţi. Copiii postesc, se împărtăşesc des, iar la şcoală sunt foarte apreciaţi pentru seriozitatea cu care se pregătesc, pentru curăţenia trupului şi a sufletului, pentru bunul-simţ care îi însoţeşte mereu.

„În urmă cu 12-13 ani, când am ajuns în acest sat, am înfiinţat şi un cor la biserică pentru a oferi fetelor un mod de a se exprima, de a creşte frumos. La câtva timp, am rămas surprinsă de aprecierile şi felicitările unei doamne profesoare, care, de altă confesiune fiind, a lăudat fetele şi copiii care merg regulat la biserică. E ceva care te mişcă atunci când cineva, care nu e ortodox, îți recunoaște meritele. Însă nu facem noi ceva deosebit, meritul este al bisericii”, mai spune doamna preoteasă.