Normalitatea durerii în condiția umană
Ultimii doi ani au fost ani ai smereniei pentru mine. Am avut unele realizări, câteva experiențe și locuri pe care le-am vizitat, dar dincolo de orice, ca un fir roșu, am simțit cum viața m-a smerit în fiecare clipă, schimbând toate lucrurile pe care le credeam stabile și mi-a demontat, rând pe rând, toate convingerile pe care le credeam imuabile.
Simt că am intrat în după-amiaza vieții, acel punct în care judecata sau critica își pierd sensul, mai degrabă îmbrățișezi acceptarea și te smerești în fața imprevizibilului, necunoscutului, în fața lui Dumnezeu. Oamenii vin și pleacă, împrejurările se schimbă. Ce astăzi este valorizat, mâine cade în derizoriu și anonimat, totul este supus schimbării și așa este firesc.
Recunosc că, până în urmă cu un an, am trăit cu o viziune distorsionată despre viață. Desigur, și viziunea din prezent are biasurile ei, însă există anumite criterii de stabilire a raționalității: verificarea în realitate, observația directă, abordarea empirică, experienţa, toate acestea arată că viziunea de acum este mult mai acurată decât precedenta. „Durerea este inevitabilă, suferința este opțională”, susţine Kathleen Casey, doctor în psihologie, pentru că, după durere, tu decizi cât alimentezi suferința, care teoretic se poate prelungi pe durata întregii vieţi.
Până mai ieri, viața mi se părea, în general, destul de simplă, ludică, intuitivă, dar şi provocatoare pe alocuri, nimic exagerat sau de negestionat dacă înțelegi contextul și te adaptezi, dacă ai parte de ajutor de specialitate, când e cazul, doar că brusc, în mijlocul autosuficienței mele, am intrat în cea mai grea iarnă a sufletului. Am înțeles durerea umană și acest fapt m-a smerit profund. Durerea te trezește, durerea te face să-ți deschizi mintea.
Cancerul societății este lipsa empatiei or, dacă ai trecut prin durere cu conștiență, nu-ți mai poți întoarce fața de la cel care se află în durere cu indiferență. Durerea trăită fără conștiență te aruncă în victimizare, neasumare, răzbunare, răutate, ură, suferință cronică. Viața este o continuă luptă de evitare a durerii și căutare a plăcerii, susţinea Freud. Este un proces în care înveți și asimilezi, cu timpul, abilitățile de care ai nevoie pentru a fi un om bun, printre care, ascultarea activă și empatia. Acestea rămân, însă, doar concepte, teorie, dacă nu te reconstruiești bucată cu bucată din durere.
Durerea te înnobilează
Personal, am simţit durerea ca și cum mi-ar fi deschis o altă dimensiune a existenței, am început să o văd peste tot, mai mult, să o simt într-un mod sfâșietor, câteodată aparent de negestionat. Am avut impresia că vindecarea nu se mai termină. Parcă toate generațiile lumii s-au adunat în familia mea, toate traumele generaționale se aflau la standul procesării, integrării și vindecării, ca și cum nu ar mai exista viitor, alte șanse, alte generații. Apoi, am devenit brusc conștientă de universalitatea durerii din jurul meu: peste tot boală și moarte, slăbiciune și neputință atât fizică, cât și morală.
Câteva luni de durere m-au învățat mai multe despre natura umană decât sute de cărți și ani de școală. Aş vrea să pot spune că există transformare profundă fără durere, dar ar însemna să susţin un neadevăr. Durerea te înnobilează pentru că te apropie de esențial, te dezbracă rând pe rând de superficialitățile pe care le credeai valoroase și îți arată cât de mic eşti de fapt. Împăratul este gol, dar crede că cele mai frumoase straie îi împodobesc trupul, aceasta este povestea fiecăruia dintre noi, până nu gustăm din durere și nu o înțelegem în cele mai adânci straturi ale ființei.
Pe la 20 de ani îmi părea că majoritatea oamenilor de 40 de ani au un aer resemnat, pesimist, chiar un cinism copleșitor. După câțiva ani am înțeles parțial că pe unii dintre aceştia i-a înfrânt viața. În fiecare secundă suntem expuși bolii sau pierderii unei persoane dragi, dar conştientizăm aceasta abia atunci când ni se întâmplă. Realitatea este că durerea nu poate fi disimulată, eventual o poți reprima, dar nu este o strategie funcțională pe termen lung, pentru că nu se evaporă, nu dispare, va căuta o cale spre a se exprima, a te face să o simți. Nu poți fugi de biologie, de ceea ce se întâmplă natural.
Universalitatea durerii
Există sute de nuanțe ale durerii și, cu siguranță, am experimentat de-a lungul vieții cel puțin câteva dintre ele. După lungi zbateri și, recunosc, învinovăţirea lui Dumnezeu pentru durerea prea mare în lumea creată de El, am ajuns la ceea ce în psihologie numim acceptare radicală. Nu este bine să te împotriveşti, să lupţi, ci să laşi viața să fie așa cum este. Rezolvă problema sau schimbă percepția, altfel rămâi un nefericit. Aceasta este acceptarea radicală, un exercițiu (greu) de practicat o viață întreagă. Da, mereu viața va cuprinde durerea, este inevitabil, aşa cum nu poți separa atomii de hidrogen de atomii de oxigen și să obții apă. Nu poți separa durerea de viață, nu poți separa iubirea de durere, nu poți scoate durerea din relațiile interumane profund împlinitoare, nu poți exista fără durere decât dacă eşti disfuncţional patologic (sociopat sau psihopat).
Universalitatea durerii m-a smerit şi, în acelaşi timp, m-a maturizat. A fost momentul în care am știut cu certitudine că am devenit adult. Am înţeles că responsabilitatea noastră principală, în această viaţă primită în dar de la Dumnezeu, este să avem grijă de sănătatea noastră sub toate aspectele: fizic, emoțional, relațional, intelectual.
Nu putem controla emoția de durere, dar ne putem controla comportamentul, așa că, în ciuda durerii intense și a sentimentului că nimic nu are rost, continuă să faci tot ceea ce poţi pentru a merge mai departe, a te menţine sănătos cât îţi este în putinţă, să pui limite în relații, să faci lucruri care îţi aduc bucurie, să te implici în proiecte profesionale şi personale. Doar dacă te concentrezi pe spațiul responsabilității tale și investești acolo cât poți, cu conștiență, cu umor, cu demnitate, sunt șanse crescute ca cei de lângă tine să fie bine și, desigur, în primul rând tu. Ai încredere că la un moment dat totul va fi din nou bine.