„Nu-mi pare rău de crucea care mi-a fost dată“

Ne-au impresionat momentele grele prin care a trecut în viaţă, versurile dedicate eroilor neamului şi cele inspirate din citirea Noului Testament, dar şi mărturia domniei sale legată de credinţă, de „comuniunea cu Dumnezeu, fără de care omul este nimic în viaţă“. Cuvintele veteranului Ion Mihăilă de 89 de ani au putere, deoarece descriu drumul crucii sale, a cărei povară şi-a asumat-o, cu demnitate.

 

O siluetă măruntă, cu faţa înseninată de un zâmbet binevoitor şi tare bucuros de oaspeţi, astfel ne întâmpină veteranul Ion Mihăilă, îmbrăcat în costum, ca pentru un eveniment important. Atent la etichetă, ne oferă cele mai bune locuri la masa de lemn aşezată într-o terasă de vară, luminoasă, cu multe ghivece de flori pe la geamuri. După introducerile cuvenite, ne aşezăm în linişte. Gazda noastră caută cu mâinile îmbătrânite de ani printre foile prinse într-un dosar gros şi vechi, cu coperţi negre. Zeci de file caligrafiate citeţ ni se dezvăluie sub ochi. Sunt versuri înşirate sub titluri precum: „Mihai Eminescu“, „Octavian Goga“, „Nechifor Crainic“, „Cinstire strămoşilor“, „Ardealul“, „Părintele Stăniloae“, „Cronicarii“, „Botezul Domnului“, „Sfânta Cruce a Domnului Iisus“, „Visul împărătesc“, „Jale şi durere“ etc. „În ultimii şapte ani am început să scriu. Mă ajută foarte mult să-mi pun gândurile pe hârtie“, deschide vorba veteranul scriitor. 

Îşi lasă ochelarii cu rame groase pe foile din dosar, oftează, şi cu o figură serioasă ia în mână un plic mare, maroniu. Nu scoate un sunet. Nu schiţează nici un gest. Apoi, trage cu două degete capătul unei hârtii - brevetul de acordare a medaliei „Crucea comemorativă a celui de-al Doilea Război Mondial 1941-1945“ -, punctul de pornire a călătoriei în timp, în trecutul greu încercat al omului cu umerii aplecaţi, ca într-o adâncă plecăciune, sub povara crucii vieţii sale.

 

Avea doar 20 de ani când a fost luat pe front. A nimerit la artileria antiaeriană şi a fost încadrat în regimentul 9. „M-au repartizat la tunuri. Începând din 4 aprilie 1944, de două ori pe zi ne bombardau anglo-americanii, cu 700 de avioane care veneau din Sicilia. Zburau până pe culmea Carpaţilor, până la Braşov, şi pe urmă se îndreptau spre Ploieşti. Bateriile noastre erau în zona industrială a ţării. Zgomotul din spaţiul aerian era îngrozitor, nu-l pot descrie. Era infern în toată regula, şi nu cel al lui Dante. Anglo-americanii ne-au bombardat până în 23 august. Gândiţi-vă câte bombe s-au aruncat asupra României în cele patru luni şi 19 zile…“, îşi aminteşte Ion Mihăilă şi lacrimile îi cad una câte una pe foile răscolite de pe masă. 

 

Fără multe întrebări, doar privindu-l pe acest om, marcat şi în ziua de azi de cele întâmplate cu zeci de ani în urmă, îmi dau seama că viaţa pe front a fost dură. Lacrimile şi oftaturile bătrânului îi taie cursivitatea verbală a amintirilor, pe care memoria sa le-a păstrat intacte.

 

Noaptea de 23 august. „Primul eşalon de nemţi se pregătea să părăsească ţara şi aveau ca obiectiv asedierea Braşovului, aşa că după terminarea bombardamentelor, am fost luaţi de la tunuri şi ne-au pus infanterişti pentru dezarmarea armatei germane. A fost o luptă crâncenă, care s-a purtat toată noaptea. Din cauza aruncătoarelor de flăcări pe care le foloseau nemţii, aveai impresia că eşti în miezul zilei, aşa lumină era“, continuă veteranul, care în noaptea aceea de foc s-a îmbolnăvit grav de plămâni. A fost trimis acasă, în concediu medical. Îngrijirile mamei, ale doctorilor, dar mai ales rugăciunile sale şi ale familiei l-au reabilitat. S-a întors în armată şi după doi ani şi trei luni s-a eliberat. 

Când a trebuit să lupte pentru credinţă, ţară şi neatârnarea ei, Ion Mihăilă, asemenea multor tineri ai generaţiei sale, a făcut-o cu mult curaj, chiar dacă avea numai 19 ani. Îndrăzneala aceasta, proprie tinereţii, avea să-l coste 10 ani de închisoare şi muncă silnică. Din fericire, a fost o ameninţare care nu s-a concretizat decât pe durata de un an, o lună şi 15 zile, timp suficient ca tânărul Mihăilă de atunci să cunoască metodele de teroare comuniste, specifice Aiudului, unde a fost închis 5 luni. „Am fost trataţi prost la Aiud. Erau mulţi tineri, dar şi foarte mulţi preoţi şi intelectuali. La un moment dat, printr-un cod transmis de alţi deţinuţi prin perete, am aflat că la etajul al treilea era un preot, Palaghiţă, de la Biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti, aşa că m-am strecurat afară din celulă şi m-am dus la el. M-a binecuvântat şi mi-a dat indicaţii cum trebuia să mă comport în zilele acelea crunte. Nu ne cunoşteam, dar m-a ajutat mult sufleteşte“, explică fostul deţinut. La Aiud, ca şi în război, ceva mai târziu, a simţit răsuflarea morţii în ceafă. Ca urmare a unui conflict verbal între bătrânii prizonieri şi conducerea închisorii, aceasta din urmă i-a scos în bătaia mitralierelor pregătite de masacru pe toţi deţinuţii de la parterul clădirii. În cele din urmă spiritele s-au calmat şi oamenii au scăpat cu viaţă. Relele tratamente au continuat în puşcăria de la Alba Iulia, unde au fost trimişi doar tinerii, care, după mai bine de jumătate de an, au fost eliberaţi, ca urmare a decretului din aprilie 1944, pentru a se înrola pe front. Printre ei, era şi Ion.

Iubirea pentru ţară nu a pălit, chiar dacă la cei aproape 90 de ani inima sa palpită mai încet. Cât despre credinţa trăitoare, pe care o poartă în suflet, a căpătat-o în ani de experienţă, de trăire creştină intensă, conştientă, asumată. Călit în focul greutăţilor, bărbatul nu s-a îndepărtat de Dumnezeu. De altfel, dacă nu i-ar fi rodit în suflet, în vremea războiului mai ales, rugăciunile „Tatăl nostru“ şi „Crezul“, pe care le spunea de mic copil în mijlocul bisericii în care a slujit bunicul său, „astăzi n-aş mai fi fost pe pământ. Toată puterea lui Dumnezeu a fost cu mine. La El am avut speranţa. Comuniunea cu Dumnezeu este foarte importantă“, insistă bătrânul în convingerile sale.

 

Nu-şi arogă nici un merit pentru faptele sale. Le consideră gesturi normale, ale unui creştin patriot, care-şi trage seva dreptăţii de la bunicul său, preotul Nicolae Georgescu, cel care a fost conducătorul răzmeriţei enoriaşilor săi, clăcaşi pe moşia Săcuieni, o localitate din apropierea Brăneştiului.

 

„Cele spuse de mine acum nu mai au nici un sens pentru mulţi oameni din ziua de astăzi“, lămureşte, cu un gust amar, Ion Mihăilă. Ceea ce vrea să evidenţieze este lucrarea lui Dumnezeu în viaţa sa, tocmai de aceea, spune dânsul, „nu-mi pare rău de crucea care mi-a fost dată. 

 

Nu regret cele îndurate, am făcut-o pentru credinţă, pentru ţară“.