O ctitorie regală, slujită „monarhic“ 100 de ani

În marginile muntoase ale celor două Ţări Româneşti, Muntenia şi Ardeal, Carol I a ctitorit o biserică de piatră la Azuga, care seamănă, şi în noapte, şi în zilele senine, cu unul dintre masivii de stâncă din jur. Nu o distingi pe vreme rea de ceilalţi munţi, doar când turla îşi înalţă crucea din laptele ceţei ca un bătrân ce-şi scoate căciula la Utrenie. Atunci, ştii că acolo se află un lăcaş al Domnului care arată direcţia oricărui rătăcitor pe poteci umblate sau neumblate. Această busolă se află în mâinile preoţilor sfântului lăcaş, care, dinastic, de 100 de ani, se îngrijesc ca ea să arate întotdeauna drumul bun.

La 1903, Casa Regală a ridicat cu ajutorul locuitorilor din Azuga lăcaşul căruia i-au dat hramul "Sfânta Treime". Aflată la întâlnirea dintre cele două vechi provincii româneşti, biserica a fost întotdeauna loc de popas al negustorilor ardeleni şi munteni care băteau cărările munţilor de la nord la sud, cu mărfuri de la Viena până la Stambul. Cândva, pe-aici erau doar poteci făcute de haiduci. Cu trecerea vremii, ele s-au lărgit, s-au făcut drumuri comerciale, devenind mai târziu şoseaua pe care o cunoaştem astăzi, construită la îndemnul lui Gheorghe Bibescu, în anul 1847. Oamenii spun că pe acest loc, în secolul al XIX-lea, existau mai multe hanuri pentru călători, dar au fost arse de turci. Iată cum, la peste 100 de ani de-atunci, Azuga a rămas aceeaşi destinaţie de popas şi odihnă, la alte dimensiuni, desigur, de la poalele culmilor Sorica şi Cazacu. Iar dacă numele său, etimologic, înseamnă "aşezarea de la sud" (Ad Jugam), ea este acum, dacă privim harta României, centrul lumii. Pentru mulţi dintre locuitorii oraşului, ea este centrul lumii, precum preotul Mihai Dobrescu, ultimul din neamul său care păstoreşte neîntrerupt, de un secol încoace, biserica lui Hristos de la Azuga. Viaţa acestei familii s-a confundat cu viaţa bisericii. "Asta a fost voia lui Dumnezeu", îmi spune tatăl părintelui Mihai, preotul Valeriu Dobrescu, în vârstă de peste 75 de ani, care a slujit mai întâi ca diacon la Sfânta Treime, din 1958 până în 1968 şi apoi, din 1968 până de curând, în 2010, ca preot. De peste 20 de ani (1987 - 2010), tatăl şi fiul au oficiat împreună slujbele la cea mai mică biserică de pe Valea Prahovei, cum i se spune lăcaşului dintre Munţii Bucegi şi Baiului. Dar "monarhia" la altarul "Sfintei Treimi" a fost inaugurată încă de la sfinţirea ei din 1904, când a venit preot Dumitru Atanasiu, străbunicul actualului părinte Mihai. Patru generaţii de preoţi din aceeaşi familie, la aceeaşi biserică Când biserica din Azuga a fost înălţată la 1903, nu avea încă paroh, dar venea un preot de la Mănăstirea "Sf. Nicolae" din Predeal să ţină slujbele. De-abia când a fost târnosită în 1904 de către episcopul Nifon Ploieşteanul, a fost hirotonit aici preotul de mir Dumitru Atanasiu, devenit apoi iconom stavrofor, de loc dintr-un sat din judeţul Dâmboviţa, care a slujit până în anul 1942. Una dintre fiicele părintelui s-a căsătorit tot cu un preot, Corneliu Brebenaru, oltean din Menţii din Dos, Gorj, care i-a urmat socrului la păstorirea lăcaşului (din 1942 până în 1968). Istoria se repetă, căci una din fetele lui Corneliu Brebenaru se căsătoreşte, la rândul ei, cu un preot, Valeriu Dobrescu. Iar în prezent, fiul lui Valeriu Dobrescu, Mihai Dobrescu, este parohul lăcaşului vechi de 100 de ani. Şi tot aşa, de 100 de ani, această familie, pe linia socrilor, să spunem aşa, s-a aflat în slujba credincioşilor din Azuga. Aşadar, Dumitru Atanasiu este socrul lui Corneliu Brebenaru, Corneliu Brebenaru este socrul lui Valeriu Dobrescu, iar Valeriu Dobrescu este tatăl lui Mihai Dobrescu. Şi povestea continuă. "Cei mai mulţi comunişti şi atei veneau la Azuga" În anii '50, majoritatea preoţilor au îndurat prigoana comunistă. Nici părintelui Valeriu, cu care am stat mai mult de vorbă, nu i-a fost uşor în acea perioadă roşie, de stalinism totalitar. A făcut mai întâi Facultatea de Teologie, dar, pentru a scăpa de urmărirea securistă şi de pecetea de fiu de chiabur, s-a înscris la Medicină. L-au dat afară prin anul doi din cauza dosarului "nesănătos", cum se spunea în vremea aceea, deoarece părinţii lui avuseseră moşii. S-a dus la Institutul de Chimie şi Petrol, de unde iar l-au dat afară, apoi la Facultatea de Muzică din Bucureşti pe care a reuşit s-o absolve. În 1958, a fost hirotonit diacon la intervenţia patriarhului Justinian. Azuga, în anii comunismului, era cel mai puternic centru industrial de pe Valea Prahovei. "Acum, a rămas cel mai sărac, mărturiseşte cu mâhnire părintele Valeriu. Erau peste 10.000 de oameni care munceau în oraş. Se spune că, atunci când trenul oprea în Azuga şi navetiştii coborau, vagoanele se ridicau cu o jumătate de metru de la pământ". Cum să nu fie adevărate legendele, când aici funcţionau o fabrică de sticlă, una de caşcaval, alta de var hidraulic, de postav, de ciment, de salam, de cherestea, de şampanie, de bere, de şamotă, de produse refractare. De aceea, încă din 1948, Azuga a fost declarat oraş. În prezent, mai sunt 4.000 de locuitori, dintre care foarte mulţi şomeri. Însuşi părintele a fost nevoit să lucreze în fabrică, deşi era diacon, pentru că tatăl lui era preot, socrul preot, iar bunicul chiabur. Se îmbrăca în veşmintele liturgice doar duminica, la biserică, în rest îşi punea salopeta de muncitor la fabrica de sticlă, apoi la cea de bere, unde lua la lopată 10.000 kg de orz. La biserică, îi trata pe toţi egal, ca pe fiii Domnului, chit că unii dintre ei erau torţionarii familiei lui. "Cei mai mulţi comunişti şi atei erau la Azuga. Spun asta pentru că, fiind departe de Bucureşti, iar biserica retrasă într-un fel în munţi, mulţi comunişti veneau la Azuga să se căsătorească religios, pe ascuns, departe de ochii şefilor de partid". Toţi cei trei băieţi ai lui Valeriu Dobrescu, Mihai, Lucian şi Ioan Dobrescu, au îmbrăcat haina sacerdotală: Mihai Dobrescu, în vârstă de 52 de ani, este parohul Bisericii "Sf. Treime" din Azuga, Lucian Dobrescu, decedat la vârsta de 33 de ani din cauza unei boli de inimă, a fost cântăreţ bisericesc, şi Ioan Dobrescu este preot la Biserica "Sf. Ştefan" din Bucureşti. Tatăl a ţinut sluba de cununie a fiului lui Mihai la Azuga, tot aşa cum, pe vremuri, Corneliu Brebenaru a oficiat nunta părintelui Valeriu. Se pare că nepoţii din această mare familie de clerici le calcă pe urme părinţilor şi bunicilor. Vechea şi noua biserică Deşi mică, Biserica "Sfânta Treime" din Azuga a împrumutat forţa şi trăinicia, semeţia şi maiestuozitatea munţilor din jur. Atâta mimetism există între ei, încât ai senzaţia că lăcaşul reproduce ca morfologie şi culoare muntele din dreapta ei, iar el a luat de la prietena sa frumuseţea spiritului. Nici nu-i de mirare, structural sunt făcuţi cam din aceleaşi materiale, iar convieţuirea de un secol i-a făcut să semene foarte mult. Locuitorii au avut grijă de biserica lor în toţi aceşti ani, întreţinând-o şi înfrumuseţând-o cum au ştiut ei mai bine, îndrumaţi fiind de preoţii lor, Dumitru Atanasiu, Corneliu Brebenaru şi Valeriu Dobrescu. Nu întâmplător, ei au scris la intrare: "Binecuvântează, Doamne, şi sfinţeşte pe cei ce iubesc frumuseţea Sfintei Tale Biserici!" De altfel, toate cheltuielile de construcţie, înzestrarea cu mobilier, cărţi, veşminte şi odoare, cât şi pictura au fost asigurate de către Casa Regală şi de această obşte de oameni harnici din Azuga. Când m-am aflat în incinta bisericii, un pictor era pe schele şi repara câteva fragmente de culoare de pe arcele de boltă din lăcaş. Era atâta linişte şi bucurie dumnezeiască, încât am avut impresia că am nimerit în mijlocul unui cor de heruvimi. Însă, pictorul era singur pe schelele lui, iar muzica venea de la un aparat de radio. Bătrânei care îngrijeşte de sfântul lăcaş i-am spus că aş vrea să-l cunosc pe părinte. Era ora trei după-amiază, iar el a venit imediat de-acasă. Nu unul, ci doi, tată şi fiu, Valeriu şi Mihai Dobrescu. De la ei am aflat că fresca s-a măcinat doar pe arcade, deoarece s-a folosit, ca material pentru pictură, nisip de la fabrica de sticlă. Singurele stricăciuni i-au fost aduse de Primul Război Mondial (1914 - 1918), când una din turle, cea aşezată pe naos, a fost distrusă în anul 1916 şi refăcută mai apoi în 1920. Atunci, în timpul războiului, un puşcaş român s-a refugiat în clopotniţă de unde trăgea în nemţi. Aceştia l-au descoperit şi au bombardat turla. Multe lupte s-au dat în această regiune, de aceea, azi, în faţa bisericii se află un Monument al Eroilor care îi cinsteşte pe soldaţii din Războiul de Independenţă din 1877 - 1878. "Cultul eroilor, cinstirea lor, este în legătură cu credinţa noastră în veşnicie, spunea patriarhul Teoctist, pomenirea înaintaşilor fiind una dintre cele mai valoroase şi mai trainice permanenţe din viaţa creştină, din viaţa de familie". În 1993, Biseria "Sfânta Treime" s-a resfinţit la aniversarea a 90 de ani de la târnosire şi i s-a adăugat şi hramul "Sfinţii Ioachim şi Ana". Acum, parohia are în construcţie o nouă biserică, în cartierul Sat Nou, la 3 km depărtare de vechiul lăcaş, ce are dimensiuni de catedrală, 20/10 m, şi al cărei demisol este finisat. La biserica de jos, cu hramurile "Adormirea Maicii Domnului" şi "Înălţarea Maicii Domnului", va sluji preotul Mihai Alexandru, de 28 de ani. "Trece timpul repede!" Preotul Valeriu Dobrescu a întocmit o bibliotecă în incinta bisericii de unde împrumută cărţi pentru lectură enoriaşilor din Azuga. Aceştia pot ţine cartea cât vor, dar nu o pot înapoia până nu au citit-o, pentru că părintele îi verifică, îi întreabă câte ceva din volumul pe care l-au avut acasă. "Trece timpul repede!", exclamă părintele Valeriu, fără să realizeze că cei 100 de ani înseamnă de fapt foarte mult, dacă fragmentezi timpul în epoci istorice, dacă-l măsori în războaie, revoluţii, mişcări sociale, sau pur şi simplu în fii, nepoţi şi strănepoţi. Ca o bornă de hotar, acest lăcaş regal din Azuga nu a despărţit niciodată, ci a adunat laolaltă oameni din toate locurile. Graniţele vremii, statornicite voluntar de oameni şi istorii, sunt marginile unor lumi care vor să se separe pentru a-şi asuma proprietatea faptelor trecute. Însă când pietrele de hotar dispar, vremurile se amestecă, iar timpul este tot mai mic. Numai oamenii şi faptele lor sunt uriaşe. " Când ai pus un gând în faţa lui Dumnezeu, ca să faci ceva, îl şi împlineşti, mai ales când este vorba de o biserică, şi spun aceasta cu multă bucurie faţă de vrednicia Parohiei Azuga, a preoţilor ei, mai bine spus, faţă de familia Dobrescu. Aveţi aici familia, odraslele unei tulpini foarte viguroase a preoţiei noastre româneşti, a acelei preoţii care a ajutat la păstrarea credinţei neamului nostru, preoţii fiind duhovnicii credincioşilor, îndrumătorii lor, părinţii lor sufleteşti şi cei despre care marele nostru istoric Nicolae Iorga spunea în repetate rânduri că "erau învăţaţii şi căpeteniile satelor şi localităţilor"." Patriarhul Teoctist