O familie de creştini adevăraţi

Povestea Cristinei Lungociu, o mână de om în care cu greu ai crede că poate exista atâta putere, este una pe care, după ce o întorci pe toate feţele, rămâi cu neputinţa de a o încadra în superficialul tipar "fericită/nefericită".

"Aceşti copii primesc din partea părinţilor cele mai mari daruri pe care le poate un copil primi", spune părintele Paisie Ţifui. Povestea Cristinei Lungociu este inevitabil legată de lumea în care trăieşte ieşeanca de 43 de ani. Prin această lume, cu bunele şi relele ei, Cristina şi minunata ei familie au răzbătut, fără să se lase învinsă nici de greutăţi, nici de încercările grele pentru un singur om, darămite pentru o familie ca aceea a Cristinei, şi nici de prejudecăţile celor din jur. Mai ales de prejudecăţi, căci despre etichetele răutăcioase pe care ni le pune de multe ori lumea în care trăim vom vorbi în cele ce urmează. "Am rămas doar cu noi, nimic altceva" Până la un punct, viaţa Cristinei se aseamănă cu viaţa multora dintre noi. Fiind de mic copil apropiată de biserică, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Iaşi. În timpul facultăţii, l-a cunoscut pe viitorul ei soţ, Constantin, student în acea vreme la Facultatea de Ingineria Petrolului şi Gazelor din Ploieşti. S-au căsătorit, au avut copii şi s-au mutat împreună la părinţii soţului, într-o localitate de lângă Moineşti, Bacău. Pentru familia Cristinei a urmat o perioadă liniştită, în care şi-au văzut de copii şi de munca de zi cu zi. Prima încercare grea pentru ei a venit după decesul mamei soţului, când Cristina s-a văzut pusă în faţa prejudecăţilor de care pomeneam. I s-a reproşat că avea prea mulţi copii, mai exact şase, fiind acuzată de iresponsabilitate. "Cu prejudecata aceasta am luptat de atunci şi lupt şi astăzi. Nu mi-am propus niciodată să fac unul, doi, cinci sau zece copii, deoarece am considerat că un copil ţi-l dă Dumnezeu. Nu mi-a fost niciodată ruşine de acest lucru şi încă nu pot înţelege cum unii oameni consideră mai firesc ca o femeie să facă şapte avorturi decât şapte copii", spune Cristina. Din acel moment, pentru familia ei a început un lung şi foarte greu drum al încercării de a-şi construi un viitor pe cont propriu. "Am rămas precum Iov. Ne aveam doar pe noi, nimic altceva. Am venit în Iaşi, unde am dat toţi banii pe care îi aveam pe un mic apartament închiriat pentru un an. A fost o perioadă foarte grea, dar mai liniştită. Soţul a lucrat pe unde s-a putut, s-a specializat în construcţii, a urmat şi cursurile facultăţii de profil din Iaşi. A lucrat ca inginer, ca şef de şantier, muncitor, cărăuş, tot ce s-a putut pentru a ne asigura minimul necesar. Eu am rămas să mă ocup de copii, pentru că n-am suportat ideea că eram priviţi ca nişte ciudaţi care inevitabil vor claca în curând", spune Cristina. "Când spuneam gazdei că avem şapte copii, orice discuţie se încheia" Cu toate că erau oameni credincioşi, muncitori, corecţi, simplul fapt că erau o familie numeroasă le-a provocat multe probleme şi mai departe. "Am fost nevoiţi, în toţi aceşti ani în care am rămas doar noi, fără familie, fără prieteni, să schimbăm multe chirii. Ne străduiam să adunăm banii necesari pentru a plăti o casă pe termen mai lung, pentru a avea, astfel, un dram de siguranţă, dar când spuneam gazdei că avem şapte copii - între timp ni se născuse şi ultimul băieţel -, orice discuţie se încheia. Era foarte frustrant, foarte greu de înţeles şi de acceptat. Am avut, sigur, inevitabilele căderi, dar niciodată nu ne-am pierdut încrederea în noi şi nădejdea în Dumnezeu", povesteşte Cristina. Credinţa lor puternică i-a ajutat să răzbească, i-a înconjurat, uşor-uşor, de oameni care au ştiut să privească dincolo de prejudecăţi, iar roadele eforturilor pe care le-au făcut au început să apară. "Rugăciunea este un element indispensabil unei familii" Astăzi, Cristina spune că este fericită şi că tot ceea ce au îndurat nu a fost în zadar. Chiar dacă financiar se descurcă în continuare greu, cea mai mare mulţumire a lor este faptul că, din cei şapte copii pe care îi au, cu vârste cuprinse între 4 şi 14 ani, cinci sunt elevi la licee de elită din Iaşi. "Sunt copii foarte buni, merg la olimpiade, le place să citească şi, evident, merg la biserică, pentru că de aici ne luăm cu toţii puterea de a merge mai departe. Când eram la început, stăteam cu toţii într-o cameră mică, cu chirie. Seara, după ce îi adormeam, eu şi soţul meu, oricât eram de obosiţi de munca de peste zi, ne mai linişteam puţin, rugându-ne sau citind un acatist. De multe ori, ei se sculau, ne întrebau ce facem şi voiau să le povestim şi lor ce citim. Aşa au început să-L cunoască pe Dumnezeu, să cunoască vieţile sfinţilor şi multe pilde folositoare lor, lucruri care i-au întărit şi le sunt de folos în încercările prin care trec şi ei", spune Cristina. Iar încercările nu au fost puţine nici în cazul acestor copii. Pe lângă tentaţiile şi diferenţele pe care le simt între ei şi alţi colegi de la liceele de elită unde învaţă, din cauză că sunt mai mulţi fraţi, au fost numiţi "pocăiţi", iar pentru că nu este duminică să nu meargă la slujba de la biserică şi să se împărtăşească, li s-a spus că merg acolo pentru pomană. "Noi vorbim tot timpul cu ei, le explicăm ce sunt, cine sunt, îi încurajăm şi îi sprijinim. Când unul dintre noi trece printr-o încercare sau printr-un test, un examen, cu toţii ne rugăm pentru el, iar el ştie asta şi îl întăreşte. Eu consider că rugăciunea este un element indispensabil unei familii şi că rugăciunea trebuie făcută în familie", subliniază Cristina. De la copiii săi, de care este foarte mândră după lupta grea pe care a dus-o cu prejudecăţile şi răutăţile din jur, spune că nu aşteaptă decât să ofere, la rândul lor, măcar cât au primit. "Chiar dacă au simţit de multe ori că nu au ce au alţi copii, vreau să ştie că noi le-am dat la fiecare tot ce am avut mai bun şi vreau ca ei să ofere, la rândul lor, cel puţin la fel de mult cât au primit. Şi vreau să mai mulţumesc tuturor oamenilor minunaţi care ne-au fost aproape şi ne-au ajutat, pentru că fără ei n-am fi putut fi ceea ce suntem acum", mărturiseşte Cristina Lungociu. "Aceşti copii sunt mult mai fericiţi decât mulţi alţii" Duhovnicul familiei Lungociu, părintele Paisie Ţifui, spune că, în ciuda tuturor greutăţilor prin care au trecut şi prin care trec în continuare, lucrurile pe care le-au realizat aceşti oameni arată cât de mare este puterea pe care ţi-o dă credinţa şi cât de minunată poate fi lucrarea lui Dumnezeu. "Îi cunosc de mai bine de opt ani şi pot spune că sunt o familie de creştini adevăraţi. Aceşti copii sunt mai fericiţi decât mulţi alţi copii pe care i-am cunoscut, pentru că primesc din partea părinţilor cele mai mari daruri pe care le poate un copil primi: iubire, credinţă şi o educaţie frumoasă. Aceste daruri îi vor ajuta să reuşească în viaţă şi să fie oameni buni şi apreciaţi, mai mult decât orice sprijin material sau de altă natură", spune părintele Paisie.