O geografie duhovnicească a Rugului Aprins: Mănăstirea Slatina

Pe nedrept ignorată de cercetători, Mănăstirea Slatina din Suceava a avut un rol însemnat în ceea ce am numit „o geografie duhovnicească a Rugului Aprins”. Câteva dintre personalitățile de vază ale Rugului Aprins au ajuns la Mănăstirea Slatina și s-au nevoit acolo în cea mai grea perioadă a regimului comunist, aceea a anilor ’50 ai secolului trecut.

Ridicată din porunca și pe cheltuiala voievodului Alexandru Lăpușneanu, Mănăstirea Slatina a îndeplinit deo­potrivă rolul de lăcaș de cult, de necropolă domnească, de cetate de apărare și de centru cultural, iar istoria ei de aproape cinci veacuri reflectă, în­tr-o formă exemplară, vicisitudinile prin care a trecut monahismul moldovenesc de la epoca ma­rilor ctitorii voievodale până în zilele noastre.

Alexandru Lăpușneanu a domnit în Moldova în două rânduri (1552-1561 și 1564-1568), o perioadă frământată de rivalitățile boierești și de presiunea tot mai apăsătoare a Porții Otomane.

Tradiția, consemnată de cronicarul Ion Neculce și reluată de istoricii ulteriori, leagă întemeierea mănăstirii de un sihastru numit Pahomie, care se nevoia într-o poiană de pe valea Suhăi, lângă un paltin bătrân. Sfântul Pahomie ar fi văzut, în nopțile de duminică și de sărbătoare, lumini nefirești deasupra copacului și ar fi auzit glasuri îngerești cântând troparul Schimbării la Față. Îndemnat, potrivit legendei, de o arătare a Maicii Domnului, sihastrul l-ar fi convins pe Alexandru Lăpuș­neanu să ridice în acel loc o mănăstire de călugări. Voievodul a urmat sfatul, hotărând ca hramul noii ctitorii să fie tocmai Schimbarea la Față a Domnului, prăznuită la 6 august.

Lucrările de construcție au fost începute în anul 1553 și au continuat, cu întreruperi, până în cea de-a doua domnie a ctitorului, închein­du-se în 1564. Biserica propriu-zisă a fost însă sfințită mai devreme, la 14 octombrie 1558, de către Mitropolitul Moldovei - identificat, în funcție de sursă, fie cu Grigorie de la Neamț, fie cu Grigorie Roșca -, în prezența unui sobor alcătuit, potrivit cronicarului Grigore Ureche, din 116 preoți și diaconi.

Prin proporțiile sale, Mănăstirea Slatina a fost considerată, în epocă, cea mai amplă și mai somptuoasă ctitorie moldovenească de până atunci, o judecată reluată și de Nicolae Iorga. Biserica reia, în linii mari, planul tipic al bisericilor moldovenești din vremea lui Ștefan cel Mare și Petru Rareș - pronaos, gropniță, naos și altar -, dar introduce elemente specifice: absidele laterale sunt mascate în grosimea zidurilor, iar ansamblul curții, cu casa domnească, trapeza veche și o fântână cu ghizduri de marmură de factură renascentistă, trădează o concepție arhitecturală unitară, influențată de contactul cu Renașterea italiană prin filieră transilvăneană și poloneză. Zidurile groase de incintă, turnurile de apărare și dispunerea generală a ansamblului confirmă totodată funcția defensivă a mănăstirii, explicabilă prin contextul politico-militar tulbure al epocii și prin distrugerea, la porunca turcilor, a cetăților de scaun ale Sucevei și Neamțului.

Ctitorul a înzestrat lăcașul cu odoare de mare valoare artistică: broderii liturgice lucrate în ateliere moldovenești (dintre care se remarcă un epitaf terminat în 1556, reprezentând „Plângerea lui Iisus”), o cruce de argint aurit lucrată în filigran, precum și o relicvă de mare preț - capul Sfântului Grigorie Teologul, primit de la Muntele Athos în schimbul unor danii substanțiale acordate Mănăstirii Vatoped. Pictura originală, realizată în secolul al XVI-lea de zugravi moldoveni, s-a pierdut aproape în întregime; actuala pictură murală, realizată în frescă, în stil neobizantin, cu influențe ale picturii academice grecești din epocă, datează din 1828, fiind o refacere după modelul distrus.

Odată cu moartea lui Alexandru Lăpuș­neanu (1568), Mănăstirea Slatina a devenit necropolă domnească. Simțindu-și sfârșitul aproape, voievodul a cerut să fie tuns în monahism, primind, după numele sihastrului care i-a fost duhovnic, Pahomie. Alături de Alexandru Lăpușneanu au fost înmormântate în biserică soția sa, Doamna Ruxandra, precum și fiicele lor, Teofana și Teodora, ale căror lespezi funerare, cu inscripții în limba slavonă, se păstrează și astăzi.

Cea mai gravă distrugere a mănăstirii a survenit în 1821, când, în timpul mișcării eteriste, un grup de luptători greci conduși de Iordache Olimpiotul s-a refugiat în incinta fortificată a mănăstirii, urmărit de trupele otomane; în urma asediului care a urmat, biserica a fost incendiată, iar pictura originală, distrusă. Refacerea așeză­mântului s-a datorat, începând cu 1823, stă­ruinței Mitropolitului Veniamin Costachi și a arhiereului Filaret Beldiman. Veniamin Costachi, supranumit Luminătorul Moldovei, s-a retras la Mănăstirea Slatina în ianuarie 1842, după cincizeci de ani de slujire arhierească, și a petrecut aici ultimii ani ai vieții, între traduceri patristice și danii generoase de veșminte, cărți și odoare bisericești. A murit la Slatina în decembrie 1846 și a fost înmormântat, potrivit dorinței sale exprimate în testament, simplu, ca un obișnuit monah, în afara bisericii; osemintele sale au fost strămutate, în 1886, în Catedrala Mitropolitană din Iași, ctitoria sa.

După o perioadă de relativă stagnare, viața monahală de la Slatina a cunoscut, la mijlocul secolului XX, o înflorire deosebită. În toamna anului 1949, la inițiativa Patriarhului Justinian Marina, Sfântul Cuvios Ilie Cleopa a fost trimis, împreună cu un grup de câteva zeci de călugări de la Mănăstirea Sihăstria Nemțului, pentru a reorganiza obștea Slatinei și monahismul bucovinean, în general. În scurt timp, obștea a ajuns să numere peste o sută de viețuitori, printre care s-au aflat, pentru perioade mai scurte sau mai lungi, figuri care aveau să marcheze ulterior viața Bisericii Ortodoxe Române: Antonie Plămădeală, viitor Mitropolit al Ardealului, părintele Arsenie Papacioc, Sfântul Cuvios Petroniu Tănase - toți, membri ai Rugului Aprins. Această înflorire a fost curmată de presiunile regimului comunist: în anii ’50, autoritățile au anchetat și au reținut mai mulți viețuitori, iar în 1959, în urma Decretului 410, numeroși călugări au fost scoși din monahism. La 15 august 1962, Mănăstirea Slatina a fost transformată în mănăstire de maici, statut pe care îl păstrează până astăzi.

Legăturile Mănăstirii Slatina cu Rugul Aprins sunt multiple. Alături de personalitățile amintite mai sus, documentele și mărturiile ne vorbesc despre prezența periodică aici a părintelui Daniil Sandu Tudor, egumen al schitului de pe Rarău, care era filie a acestei mănăstiri. La Slatina au poposit, pe rând, și au fost găzduiți o vreme alți membri ai Rugului Aprins precum Anton Dumitriu, Ștefan Todirașcu, Șerban Mironescu, Nicolae Rădulescu, George Văsii, Roman Braga, Andrei Scrima. Părintele Andrei Scrima a și fost tuns în monahism la acest sfânt lăcaș, cu binecuvântarea Patriarhului Justinian Marina. După arestarea părintelui Daniil Sandu Tudor (iunie 1958), câțiva dintre urmașii săi duhovnicești, care se nevoiau pe Rarău, au venit aici: Roiu Spiridon, Crăciun Neculcea, Pavel Tudor, Larion Neagoe, Grigorie Halciuc. Bună parte dintre aceștia erau deja de-ai casei, căci frecventau periodic cursurile Școlii monahale.

Nu în ultimul rând, comunitatea păstorită de Sfântul Cuvios Cleopa Ilie primise numele „Obștea Sfântului Teodor Studitul” - o adevărată academie monahală despre ale cărei înrudiri duhovnicești cu Rugul Aprins vom mai vorbi.