O istorie religioasă a aromânilor (XXX)
Problema episcopatului aromânilor devenise o constantă pentru diplomaţia românească. În timpul războaielor balcanice, când în mediul diplomatic de la Constantinopol era disputată alegerea noului Patriarh de Constantinopol, regele Carol I îl trimitea pe profesorul Dragomir Demetrescu, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, pentru a susține alegerea unui candidat, care apoi să sprijine înfiinţarea episcopatului aromânesc, promiţând chiar un ajutor financiar de 50.000 de franci pentru Patriarhia Ecumenică. Dar se pare că diplomaţia ţaristă a fost mai eficientă, prin alegerea contracandidatului. Chiar şi cu acest eşec, regele Carol mai spera ca, în urma conflictului balcanic, România să capete influenţa necesară impunerii în Macedonia a unei politici proprii.
După încheierea războaielor balcanice şi înaintea semnării tratatului de pace de la Bucureşti, la 10 august 1913, autorităţile române reuşeau să obţină, mai ales în urma negocierilor în conferinţele ambasadorilor de la Londra şi Petersburg, garanţii scrise, prin schimb de telegrame cu oficialii Greciei, Bulgariei şi Serbiei, relative la funcţionarea şcolilor şi bisericilor româneşti din cele trei state balcanice. În aceste documente, datate 4-5 august 1913, şefii guvernelor statelor balcanice garantau „autonomia şcoalelor şi bisericilor aromânilor” şi „îngăduiau înfiinţarea unui episcopat pentru aceşti aromâni, cu facultatea pentru guvernul român, de a subvenţiona sub supravegherea” respectivelor guverne.
Însă nici aceste prevederi, nici problema aromânească în general nu au fost stipulate în tratatul de pace, motive pentru care statele balcanice semnatare au amânat sine die aplicarea hotărârilor. Practic, aromânii nu existau pentru statele balcanice şi echilibrul politic al Peninsulei Balcanice. De altfel, unii diplomaţi români au sesizat această lipsă enormă în acordul de pace. Consulul român de la Bitolia, C. Brăileanu, era de părere că noile documente internaţionale echivalează cu o lovitură de graţie dată aromânilor.
Totuşi, acordurile de principiu ale statelor balcanice, chiar şi omise în tratatul de pace, au creat o stare de euforie în ţară, în acest context membrii Sfântului Sinod de la Bucureşti demarând o întreagă activitate în vederea nominalizării unor candidaţi şi organizării episcopiei. Încă din primăvara lui 1913, în cercurile aromânilor din Bucureşti se vehicula numele ieromonahului Fotie Balamace ca posibil candidat la conducerea episcopatului aromân. De hramul Catedralei Mitropolitane din Bucureşti (21 mai) acesta era ridicat de Mitropolitul primat Conon la rangul de arhimandrit, după ce îşi îndeplinise cu succes funcţia de spiritual la Seminarul Central.
Ulterior, la 20 decembrie 1914, Mitropolitul primat Conon a întocmit chiar un proiect de statut al „Episcopiei Dunării de Sus cu Macedonia”, care trebuia să funcţioneze ca orice altă eparhie din componenţa Bisericii Ortodoxe Române Autocefale, cu sediul la Craiova sau într-un oraş din dreapta Dunării, cu jurisdicţia asupra românilor din Albania, Valea Timocului, Tesalia, Epir şi Macedonia împărţită între Bulgaria, Serbia şi Grecia. Chiriarhul acestei episcopii figura ca membru al Sfântului Sinod cu toate drepturile şi atribuţiile prevăzute de legiuirile româneşti privitoare la Biserica Ortodoxă Română. Totodată, avea în grijă şcolile aromâneşti, după modelul exarhatului bulgar şi urma să păstorească în înţelegere cu autorităţile statelor respective.
Totuşi, ideea nu a fost pusă în practică nici acum, mai ales că regele Carol I se opunea încă din martie 1914. În faţa dificultăţilor venite din partea statelor balcanice, regele era de părere că problema episcopului ortodox este exprimată „în termeni foarte vagi” în tratatul de pace şi că „nici mitropolitul, nici ceilalţi episcopi nu înţeleg nimic din problema macedoneană”. Potrivit Arhiepiscopului romano-catolic de Bucureşti, Raymund Netzhammer, monarhul chiar se împotrivea „cu toată hotărârea ca episcopul cuţovlah să deţină un loc şi un vot în sinodul de aici, aşa cum recomandă mitropolitul. Problema ar fi pur şi simplu aceea de a avea în acea regiune un episcop auxiliar [vicar, n.n.] şi de a-l menţine în dependenţă faţă de o autoritate bisericească superioară”. În viziunea regelui Carol I, problema Bisericii din Macedonia „nu are nici o utilitate practică! Noi, pur şi simplu, spunea regele, am exploatat politic până acum problema cuţovlahilor, deoarece am vrut să avem un cuvânt de spus în problemele referitoare la Macedonia!”. Aşa se încheia un nou capitol din şansa aromânilor de a-şi înfiinţa propria episcopie. (Va urma)