O lecție de viață

O căsuță cochetă, cu o peluză mărginită de flori, undeva la marginea comunei Clinceni, nu departe de agitatul București. Rar, se aud trecând pe cer avioane de la aerodromul din apropiere; în rest, doar ciripit de păsări și, uneori, lătratul câinelui Toto. Dacă n-ar fi rampele lungi și blânde spre uliţă și spre grădină, ar fi o casă oarecare. Dar nu este. E locuinţa soţilor Filip şi sediul Asociației „Totul pentru tine”, dedicată utilizatorilor de scaune rulante.

Elena şi Ghiorghi Filip sunt oameni de o extraordinară vitalitate. De altfel, Ghiorghi (i se spune Filip) a venit acasă după o rundă de canotaj pe Snagov și s-a descurcat mai bine decât mine să parcheze în spațiul rezervat mașinii familiei.

Povesteşte Elena: „M-am născut în satul Bălțătești, aproape de Târgu-Neamț, singurul copil la părinți, care la 19 ani a căzut dintr-un păr în care se urcase prima dată... Părinții mei fuseseră obligați să lucreze la CAP ca să primească un loc de casă. Amândoi erau muncitori la oraș, tata era turnător și mama filatoare (râde, n.r.) și au ales o zonă de livadă, ca să poată s-o lucreze între schimburile de la fabrică. Eu n-am fost pusă la muncă: pentru că se descurcau greu cu banii, mama a insistat să mă țin de școală. În 1989 am intrat la Chimie-Fizică la Iași, cursurile începeau pe 4 octombrie și pe 2 a fost singura dată când i-am ajutat să culeagă perele, ca să termine mai repede și să poată să mă-nsoțească la deschiderea anului universitar. Am urcat în păr, am cules câteva pere, am alunecat și asta a fost...”

A urmat calvarul. A fost operată la Iași de două ori. Era imobilizată, total dependentă de mama ei. „Stătea cu mine, dormea pe jos, dacă prindea un scaun era mare lucru, s-a chinuit foarte mult”. După a doua operație, mama ei a zis că, decât să moară prin spitale, mai bine să meargă acasă. Și... a venit Revoluția! „Cel mai greu a fost că erau primele sărbători libere și eu nu mă puteam bucura de ele. N-am vrut să primesc cu colindul, mi-era rușine de cum eram. Băbuțele din sat ziceau: «E dusă cu capul!», «Nu mai judecă!», «E o legumă!»... Cu leguma cam aveau dreptate! (râde, n.r.)”.

A început să se ducă din nou la Iași, la recuperare - „trăgeam de mine până la ultima resursă” -, dar, la o complicație medicală, cu febră mare, medicul curant i-a spus mamei, de față cu Elena: „Dar ce vreți, doamnă, că ea așa o să fie, o legumă toată viața!”

A trecut prin toate etapele: negarea, furia, negocierea, depresia, iar acceptarea a venit după vreo șapte ani, în care a încercat „tot felul de tratamente, inclusiv unele foarte dubioase, cu tot felul de vraci...”

S-a operat încă o dată la București, la Spitalul Bagdasar, cu profesorul Panoza, care i-a spus că prima intervenție n-a fost corectă. Mama ei a trebuit să renunțe la serviciu, tatăl era singurul care muncea și susținea toate procedurile, care „nu erau deloc ieftine, mai ales că mergeam peste tot. Asigurarea medicală acoperea doar kinetoterapia și nici acolo nu puteai să stai la nesfârșit, două-trei săptămâni și asta era! Restul plăteam”.

În toamna lui 1996, la Iași, Filip, pe care îl cunoscuse în spital, le-a spus că a găsit la București o fundație, Motivation, care dă gratuit scaune rulante. „În toți acei ani părinții mă căraseră în brațe. Când am auzit de scaune gratuite, n-am crezut, dar Filip ne-a zis că a fost acolo și pentru scaune se fac măsurători, deci sunt personalizate. M-a măsurat el, că învățase, a făcut comanda, a trimis-o și am primit o telegramă acasă - pentru că nu aveam telefon! - că scaunul e gata și să merg ca să fiu instruită cum să-l folosesc. Să vin neînsoțită! Să anunț trenul și mă iau ei de la gară. Mama a venit totuși cu mine. La București am fost preluată de voluntari, care veniseră cu scaunul!, am fost dusă și cazată într-un hotel din Măgurele. A doua zi au trimis-o pe mama acasă și a urmat săptămâna de instruire”.

Acasă, însă, a pus scaunul în pod, căci casa nu era gândită pentru așa ceva. Apoi, fundația a chemat-o la un program de instruire în IT. „A fost prima dată când am primit diurnă, nici nu știam ce-i aia, și ce șoc am avut când am intrat prima oară într-un magazin alimentar unde erau o varietate de brânzeturi, de sucuri!... Dimineața eram luați de o mașină și duși la un centru tot din Măgurele. Instructorul, Daniel Ghiță, era și el în scaun rulant, nu putea să-și folosească bine nici mâinile, tasta doar cu monturile de la degete și ținea mouse-ul cu amândouă mâinile, însă era extrem de bun ca profesor”. După care Elena a devenit voluntar, apoi instructor și în final directoare. În plus, a intrat la Finanțe-Contabilitate la Hyperion, dar și-a dat seama că nu i se potrivește și s-a transferat la Management. Când a terminat, și-a dat licența la stat, după care a făcut la Politehnica un master în echipamente și tehnologii de recuperare. Între timp, a făcut și un stagiu de perfecționare în Franța! „Acolo am văzut că oamenii ca noi pot conduce mașina, așa că la întoarcere am făcut prima școală de șoferi cu dizabilități. Iar în 15 mai 1999 m-am căsătorit!”

Ce înseamnă prietenii adevărați

Povestește Filip: „Vin din satul Valea Oilor, comuna Bălțați, județul Iași, suntem cinci frați, trei băieți și două fete, am avut o copilărie fericită, în care am învățat foarte multe, alergam pe câmpuri cu colegii și prietenii, mergeam cu vacile. Tata era paznic la iaz și duminica eram cu el pe barcă. A IX-a și a X-a le-am făcut la Târgu Frumos, după care am decis să nu dau treapta a doua, voiam la profesională, pentru că aveai 5 ani serviciul asigurat. Am făcut profesionala de la Liceul de Chimie, cu contract de muncă la Combinatul Midia Năvodari, ca lăcătuș mecanic. În noaptea când am împlinit 18 ani eram deja în tren spre Constanța. Vara, toamna, iar în iarnă a venit Revoluția! Eram la muncă și la ora 2:00 cineva ne-a spus că a căzut Ceaușescu. Cum a căzut!? Și-a rupt piciorul? - nu puteam să credem! Atunci am zis că nu mă mai prinde încă o iarnă acolo, unde șase luni suflă vântul, șase luni bate! (râde, n.r.) Ne-am schimbat și am plecat la căminul din Năvodari. Noaptea am păzit podul de la Năvodari, înarmați cu bâte... Prin aer se vedeau trasoarele, a fost palpitant. În noaptea următoare am păzit o fabrică de pâine, că vin teroriștii... În primăvară am plecat la Țesătura Iași. La Midia lucrasem cu chei de 65 și ciocan de 10 kg, iar aici cea mai mare cheie era de 19... De la Țesătura am plecat în armată. Cu mâna pe inimă spun că în armată am învățat multe lucruri. După armată, a venit ziua de 4 august 1993, când, mergând pe bicicletă alături de câțiva prieteni, spre casă, pe șosea, a trecut un TIR pe lângă mine și curentul de aer m-a dezechilibrat, am venit cu roata în bordură, am căzut în cap, m-am rostogolit și m-am izbit cu spatele într-un stâlp”.

A urmat și pentru el calvarul. A fost operat la Iași, întâi pentru hematomul de la cap și apoi la coloană. Pe urmă, stătea două săptămâni acasă și două la Iași, la recuperare. Îl lua nașul în brațe și, cu o soră a lui, îl coborau de la etajul 4, îl urcau în taxi, mergeau la spital și acolo tot așa, în brațe. Anul următor, când a ajuns acasă, au venit doi prieteni din vecini să-l ia la pește! „«– Păi, n-am cum! – Stai liniștit, punem calul la căruță și mergi cu noi!» Nu numai că m-au luat cu ei, dar m-au pus pe scândură, între ei, și mi-au dat hățurile să mân eu calul! Adică m-au tratat ca pe un om normal. Era drum de coastă și ei îmi mai dădeau câte un ghiont: «Ce faci, mă, dai în șanț!? Ai grijă cum mergi!» Pe urmă, nu era sărbătoare în care ei să nu pună calul la căruță și să mă ia prin sat”.

Așa au trecut anii. După ce a aflat că Elena a mai făcut o operație la București, s-a operat și el aici. După care l-au întrebat dacă nu vrea să se ducă într-o tabără a fundației Motivation, la mare. „Am zis da, dar cu condiția - ajunsesem să pun și condi­ții, vă dați seama! - să mă primească ­înapoi. Plus că eram hotărât să-mi continui studiile și în București erau mai multe posibilități. În tabără erau și studenți de la kinetoterapie, care ne învățau să luăm măsurători. M-au făcut instructor, așa că, la întoarcerea la Iași, Elena a fost prima pe care am practicat. Fundația plecase de la trei oameni și, în 18 ani cât am lucrat acolo, ajunsese la 200!”

Și-a făcut liceul, apoi Facultatea de Fizică și un master în sisteme asistive la Politehnica. Aflând că există o firmă care adaptează mașini, s-a implicat şi în asta: „Împreună cu un coleg, am gândit un nou sistem care să nu găurească podeaua mașinii, ca până atunci. Dacă vrei s-o vinzi, îi scoți adaptarea și e o mașină obișnuită. Am trecut prin toate formalitățile până când ne-a omologat RAR-ul. Pe urmă m-am căsătorit!”

„Cred cu tărie că există Dumnezeu și că toate se întâmplă cu un rost” – Cum a fost cununia? Filip: – Nunta religioasă am făcut-o la Mangalia, iar petrecerea la Neptun. Numai că a fost o furtună în noaptea aceea și am rămas fără curent! Așa că toți nuntașii noștri au cântat până dimineață la 5, pe zone folclorice! De neuitat! – Când ați înființat asociația? – În 14 ianuarie 2014. Nu aveam nimic pregătit! Am împrumutat o mașină de la un fin de-al nostru, ne-a adus-o tocmai de la Bacău și am adaptat-o. – Câți membri aveţi? Elena: – Am început cu trei membri, noi și Lucian Negoiță, care este psihoterapeut și utilizator de scaun rulant, a avut un accident plonjând în gârlă la bunici, la Dragomirești. Ulterior am adunat în jurul nostru o echipă de voluntari și avem patru programe mari. Primul e cel de viață independentă. Căutăm o cazare accesibilă și aducem 15-20 de persoane, inclusiv copii - oferim suport emoțional și instruire și pentru părinți. Al doilea constă în seminare de conștien­tizare, mergem în corporații, facultăți, școli și grădinițe ca să explicăm ce-nseamnă o persoană cu dizabilități și cum ar trebui ea acceptată. – Legislația e ok? – Da... dacă s-ar aplica! – Cu administrațiile locale cum colaborați? – Cu unele bine, cu altele mai puțin... Când întrebăm de beneficiari, unele Direcții de Asistență Socială ne spun că n-au și pe urmă descoperim că există... – Al treilea program? – Sportul adaptat. Cel care schimbă cel mai bine percepția asupra persoanelor cu dizabilități și cel mai ușor mod de integrare. Îi încurajăm să practice sportul nu doar pentru integrare, ci și pentru sănătate. Baschet, înot, canotaj, tenis, atletism, avem tabere de schi, Filip a fost campion la tir cu arcul... Iar al patrulea program este cel de susținere emoțională, dezvoltat împreună cu Lucian. Lucrăm cu psihoterapeuți specializați. – Cum vă descurcați financiar? Filip: – Avem sponsori, donatori, strângem și prin redirecționarea a 3,5% din impozite. Elena: – Am început foarte greu, cu donații mici. Acum ne ajută mai multe firme și bănci - unii au venit ei către noi! Fiecare contribuție contează, chiar și 5 lei, și pentru fiecare suntem recunoscători. – Cât munciți? – Într-o tabără ne trezim dimineața la 5 și ne culcăm noaptea la 3... Filip: – Eu Îi mulțumesc în fiecare zi lui Dumnezeu. Sigur că, la început, te revolți: „De ce eu!?” Dar cred că fiecare are un drum și Dumnezeu știe mai bine. Dacă nu aveam accidentele, nu ne mai cunoșteam! Și probabil nu făceam liceul, nu făceam o facultate, nu făceam sport. Elena: – Și nu vedeam atât de multe țări! Am avut acțiuni de voluntariat și-n Africa! Am trecut și de acceptare, suntem în etapa de recunoștință, în care Îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a dat crucea asta. Că ne-a ales pe noi să ducem misiunea asta. Filip: – Cred cu tărie că există Dumnezeu și că toate se întâmplă cu un rost. Elena: – După accident, primul sprijin emoțional pe care l-am primit a fost de la călugării de la Mănăstirea Sihăstria, la care mergeam și înainte, la Sfântul Cuvios Cleopa, la Sfântul Cuvios Paisie. După accident, ai mei erau debusolați, nu știau încotro s-o apuce, iar primele recomandări au venit de la Sihăstria. Părintele Partenie, care era delegat temporar la Mănăstirea Bucium, venea, se așeza lângă patul meu și petrecea timp cu mine. Nu întâmplător, noi am întâlnit ulterior mulți oameni trimiși de Dumnezeu și peste tot unde ne-am dus am căutat ajutorul Bisericii, ca să putem ajuta la rândul nostru. Noi n-avem nevoie de sprijin acum, avem tot ce ne trebuie, dar putem să sprijinim comunitatea și dacă are cineva nevoie de un scaun, de o pereche de cârje, de un cadru de mers, părintele Paul știe că poate apela la noi. Iar părintele Mihai de la Bălțătești, de la părinții mei, e primul care a făcut rampe până la Altar!”