„O ocupaţie prea mare pentru copii“

E de prisos să vă mai îndemn să ascultaţi cu atenţie, devreme ce foarte repede voi aţi arătat îndemnul meu împlinit în faptele voastre. Fiindcă faptul că aţi alergat împreună aici, că aţi stat cu ochii aţintiţi, că v-aţi înghesuit unul pe altul ca să ajungeţi să prindeţi unul din locurile cele mai din faţă, de unde să puteţi auzi mai bine glasul meu, şi, în înghesuială fiind, nu aţi vrut să plecaţi până când această privelişte duhovnicească nu s-a sfârşit, apoi aplauzele, strigătele şi, într-un cuvânt, toate celelalte lucruri de acest fel sunt o dovadă a căldurii voastre sufleteşti şi a dorinţei voastre de a asculta.

De aceea e de prisos să vă mai îndemn despre aceste lucruri. Dar e nevoie totuşi să vă spun şi să vă rog să continuaţi să aveţi aceeaşi râvnă şi să o arătaţi nu numai aici, ci şi când sunteţi la casele voastre; şi bărbatul să-i vorbească femeii despre acestea, şi tatăl să-i vorbească despre acestea copilului. Şi fiecare să spună celuilalt ceva de la el şi să ceară de la celălalt cele ale lui, şi toată lumea să contribuie la această frumoasă masă de obşte. Să nu îmi spună cineva că nu trebuie să se ocupe de acestea copiii; fiindcă ar trebui nu numai să se ocupe, ci numai la acestea să aibă râvnă. Dar nu spun aceasta, din pricina neputinţei voastre, nici nu interzic lucrurile care ţin de şcoala lumească, la fel cum nici pe voi nu vă trag departe de problemele cetăţii. Ci, din acele şapte zile, numai pe una singură o învrednicesc să fie închinată Stăpânului nostru al tuturor. Cum se face că nu vi se pare un lucru nelalocul lui să poruncim slujitorilor noştri să ne slujească tot timpul, iar noi nici măcar puţin timp să Îi închinăm lui Dumnezeu, şi aceasta în situaţia în care orice slujire nu Îi adaugă nimic Aceluia (fiindcă Dumnezeirii nu îi lipseşte ceva), ci se întoarce în folosul nostru? Când îi duceţi pe copii la teatru nu vă mai justificaţi nici cu lecţiile, nici cu altceva de felul acesta; când însă e nevoie să câştige şi să agonisească ceva din cele duhovniceşti, numiţi acest lucru o ocupaţie prea mare pentru copii. Oare nu Îl mâniaţi pe Dumnezeu când pe toate celelalte le socotiţi bune şi binevenite a se ocupa copiii de ele, iar a se dedica un copil lucrurilor lui Dumnezeu credeţi că este un lucru prea obositor şi nebinevenit pentru el? Să nu faceţi astfel de lucruri, fraţilor, să nu faceţi. Fiindcă mai înaintea tuturor această vârstă are nevoie să audă astfel de lucruri. Căci, moale fiind copilul, foarte repede se imprimă cele spuse, ascultarea acestor lucruri întipărindu-se în cugetul lor la fel cum pecetea cuiva se întipăreşte în ceară. De altfel şi viaţa lor în momentul acesta începe să fie atrasă spre răutate sau spre virtute. Dar dacă acum cineva îi smulge din aceste începuturi şi anticamere ale răutăţii şi îi călăuzeşte către calea cea mai bună, îi va aşeza pe aceştia într-o oarecare stare obişnuinţă şi fire (stare naturală). Şi chiar dacă ar fi să vrea, ei nu vor fi uşor schimbaţi către ce e mai rău, pentru că sunt îmboldiţi spre lucrarea bunătăţilor de această obişnuinţă în bine. În felul acesta ei vor deveni mai respectaţi de către noi, cei mai bătrâni, mai folositori în treburile civile, arătând în tinereţe cele ale bătrânilor. Fiindcă nu este posibil ca cineva, desfătându-se de o astfel de auzire şi fiind împreună cu un astfel de Apostol, să plece fără să primească ceva mare şi vreo bunătate îmbelşugată, fie el bărbat, fie femeie, fie tânăr care se va împărtăşi de această masă. Căci dacă animalele pe care le avem lângă noi le îmblânzim prin cuvânt, cu atât mai mult vom reuşi lucrul acesta asupra oamenilor prin această învăţătură duhovnicească, devreme ce distanţa/diferenţa dintre medicament şi cel vindecat este mare. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia III la Facere)