O profesoară din Iaşi se străduieşte ca românii din Herţa să nu-şi uite originile

Fiecare are amintiri despre copilărie. Ale unora sunt dintre cele mai fericite, ale altora dintre cele mai triste. Doamna Pandelica Radeş din Iaşi îşi aminteşte copilăria ca pe o şcoală despre viaţă, în care a învăţat să-şi iubească neamul. Astăzi, îşi umple timpul mergând la biserică, scriind poezii şi săvârşind acte de binefacere. Unele sunt doar mijlocite de ea, iar altele realizate chiar din resurse proprii. Întrucât sănătatea nu-i permite deplasări frecvente, cele mai multe legături le face prin telefon. Principalii beneficiari sunt românii din ţinutul Herţa, regiunea Cernăuţi (Ucraina). Toate acestea sunt considerate de ea ca fiind o datorie sfântă faţă de neamul său, rupt în două la 1940.

Tatăl Pandelicăi Radeş, Pintilie Airinei, s-a născut în satul Mihoreni, din plasa Herţa. Pe atunci, judeţele erau împărţite în plase, iar plasele în comune. Plasa Herţa făcea parte din judeţul Dorohoi (în nord) care, după al doilea război mondial a fost rupt în două. Pintilie Airinei urmase o şcoală de meserii nemţească la Cernăuţi şi fusese încadrat ca maistru peste tractoriştii şi morarii boierului Scarlat, din Borolea, localitate aflată în sudul judeţului Dorohoi. Locuia, deci, împreună cu soţia şi copiii, la Borolea. Odată cu împărţirea judeţului Dorohoi, plasa Herţa, cu 26 de sate, a rămas în Ucraina. Astfel, Pintilie Airinei s-a despărţit de familia sa şi pe cei mai mulţi dintre cei dragi nu i-a mai văzut niciodată. „Hotarul acesta mi-a rupt inima în două, şi mie şi familiei mele. Tatăl meu nu s-a mai văzut cu ai lui din â40 până în â72, când a început să se dea voie la corespondenţă şi să se facă chemări, la o perioadă de 2 ani. Însă, în timpul acesta, i-au murit surorile, fraţii, mama, fără să se vadă şi fără să poată coresponda măcar. Când eram copil, mama îl găsea mereu pe tata în diferite locuri, plângând după ai lui, pentru că nu ştia nimic de ei“, povesteşte Pandelica Radeş. Refugiu pentru fugarii Herţei Imediat după război, când graniţa era doar o fâşie de pământ arată, de frica deportărilor în Siberia, românii din Herţa treceau această fâşie în timpul nopţii, venind spre România. Încălţau opincile invers, pentru ca grănicerii să creadă că ei se duc încolo şi nu că vin spre ţara noastră. Aici nu-l cunoşteau decât pe acest chiabur, Pintilie Airinei, la geamul căruia băteau în miez de noapte. „Ziua stăteau în pădure, iar noaptea mergeau. Plecau în grup de câte 10-12, pentru a se apăra în caz că erau atacaţi. Aud adesea în gând bătăile lor în geam. Tata îi ascundea ziua în pod, iar noaptea le aşternea patul în holul mare dintre camere, pentru a se odihni... Eu am crescut în durerea neamului. Chiar am şi o poezie. «Fugarii Herţei» se numeşte“, continuă dna Radeş, recitând cu lacrimi în ochi: „Dacă în adâncul nopţii/ Degete în geam băteau/ Eu ştiam că fiii Herţei/ De Siberia fugeau (....)/ Şi opinca strămoşească/ Inversată şi-o-ncălţară/ Ca duşmanii lor să creadă/ C-au venit, nu că plecară (...)/ Şi în casa-mi părintească/ Au găsit culcuş de frate/ Ce putea să-i ocrotească/ Până când plecau departe“. A văzut-o pe bunica o singură dată Spune că i-a marcat viaţa faptul că România a fost împărţită şi, odată cu aceasta, neamul i s-a rupt. Un frate aici şi altul dincolo. Îşi aminteşte de vremurile cumplite când, locuind aproape de Prut, îi vedea pe români cum îşi făceau semne cu batistele şi strigau, auzindu-se, că a murit mătuşa sau mama. A văzut-o pe bunica ei o singură dată, pe când avea şase ani. Nici nu ştie când a murit. Nu are nici o amintire despre aceasta, doar reproşuri: „După revoluţie, îmi reproşam, printr-o poezie, că eu, ca profesoară de română, nu pot, nu am posibilitatea să-i învăţ pe românii de acolo limba română. Spuneam în poezie: «Draga mea, bunică dragă,/ Să mă ierţi că n-am aflat/ Nici când moartă ai fost pe masă/ Şi nici când te-au îngropat./ O, mă iartă, a mea bunică/ Ah, mă iartă, dacă poţi/ Căci n-am ajutat ca limba s-o vorbească ai tăi nepoţi./ (...) Doamne, cât dorise tata/ Să-şi revadă neamul tot/ Însă n-a putut, sărmanul,/ Că nu-i dase paşaport./ N-a putut să-şi vadă sora/ Nici în drumul spre mormânt/ Şi de-aceea sunt datoare/ Prin al tatei legământ/ Ca să fac tot ce se poate/ Pentru scumpul său pământ“. „M-am simţit obligată să mă angajez“ Plecând de la acest simţ al datoriei care prindea în fiecare zi din ce în ce mai mult contur, în sufletul ei, după Revoluţia din 1989 a căutat să umple, după posibilităţile sale, golul cultural şi religios din rândul românilor herţeni. „Tata murise în â88, iar eu m-am simţit obligată să mă angajez... Plecând la Mihoreni, când am coborât cu maşina înspre casa lui părintească am văzut acel tei pe care îl răsădise când era el copil şi din care, când fugea cineva de acolo, sora lui îi trimitea câte o floare într-un petec de hârtie, semn că trăiesc, că sunt bine şi că-l aşteptă. Cum am ajuns în curte, m-am aşezat la masa de sub teiul acela şi am scris o poezie pe care am intitulat-o «Mesaj către tata»“, spune dna Pandelica. Din 1972 până în 1988, când a plecat din lumea aceasta, tatăl ei a mai ajuns la Mihoreni de două sau trei ori, însă nu a mai prins în viaţă decât pe sora cea mică şi zecile de nepoţi pe care îi avea. În familia Airinei au fost mulţi membri şi în total ar număra peste 100 de suflete. De asta, spune dna Radeş, că tot neamul ei este acolo. Ea a ajuns la Iaşi, făcând liceul, apoi facultatea, şi a rămas aici, predând româna şi istoria în mai multe şcoli şi licee din oraş şi din împrejurimi. Un autobuz de cărţi pentru o bibliotecă românească, la Mihoreni Prima acţiune de după anul 1989 a fost înfiinţarea, în februarie 1990, împreună cu, pe atunci, asistentul universitar Mihai Dorin, a Societăţii „Ştefan cel Mare“. Această societate avea drept scop redeşteptarea memoriei naţionale şi revenirea teritoriilor pierdute la România. Apoi, a început să adune cărţi româneşti pentru satul Mihoreni. I-au venit în ajutor mai mulţi preoţi bătrâni din Iaşi care studiaseră teologia la Cernăuţi şi nu numai. Mitropolia Moldovei şi Bucovinei a achitat o parte din plata cărţilor pe care ea le-a căutat prin librării. Şi fratele ei i-a venit în ajutor. Aşa se face că, în septembrie 1990, a plecat la Mihoreni cu un autobuz de cărţi, înfiinţând o bibliotecă românească la liceul din sat. A dus atunci şi o maşină de scris, prima cu litere latineşti în acea zonă, pentru că „preotul a vrut să elibereze acte de la biserică în româneşte“. Tot atunci a dus multe discuri cu colinde româneşti. Tot bisericii din Mihoreni i-a donat trei rânduri de veşminte preoţeşti, apoi, de-a lungul vremii, de mai multe ori, cărţi necesare serviciului liturgic, precum şi alte cărţi de spiritualitate ortodoxă. Cu tot dragul a donat o icoană suflată cu aur. „În decembrie 2005, preotul din Mihoreni a venit la Iaşi, împreună cu un alt preot, ca să le fac rost de calendare mai ieftine, pe stil nou. Şi atunci, de la ICM Trinitas au primit gratuit 250 de calendare de perete, plus 50 tip agendă şi câte o sacoşă de cărţi noi din editură. A mai fost şi o sacoşă de cărţi pentru parohia Herţa, numai că, din păcate, acel pachet nu a ajuns la părintele Nectarie Bălan şi atunci m-am supărat pe cei doi“, mai spune cu necaz doamna. O legătură mai strânsă cu parohia Herţa Acest fapt nu a împiedicat-o însă să-şi continuie „jurământul“ pe care îl făcuse. Aşa că s-a îndreptat către alte biserici din ţinutul Herţei care aveau nevoie de ajutor şi pentru care trimitea adesea lucruri şi cărţi necesare slujirii preotului la Sfântul Altar. Legătura cu parohia Herţa şi cu preotul paroh, Nectarie Balan, i-a făcut-o în 2005, o poetă care locuieşte în vecinătatea bisericii din Herţa, Silvia Caba-Ghivireac, pe care a întâlnit-o în curtea Mitropoliei din Iaşi şi pe care a ajutat-o să publice mai multe cărţi de poezii, fiind singura poetă de acolo. Doamna Pandelica a găsit mai multe persoane generoase care au sărit în ajutorul parohiei din Herţa. Prima dată, la cererea preotului paroh, a trimis o maşină de scris cu litere latine, 55 de acatiste, tămâie, 110 de iconiţe sfinţite, precum şi 120 de fotocopii cu toată punctuaţia şi grafia românească, pentru liceul din Herţa. „Părintele Nectarie a întemeiat în incinta bisericii, la care slujeşte, o bibliotecă românescă, pentru a-i învăţa pe copiii de acolo religie. Când am auzit, am început să ajut biblioteca, să contribui şi eu la aprovizionarea ei. Între timp, părintele a înfiinţat şi şcoala românească de sâmbătă şi duminică în cadrul bisericii, unde se predă discipline în limba română. Apoi, am mai trimis de Paşti, în 2007 mai multe cărţi de beletristică, peste 400 de acatiste şi o altă maşină de scris, precum şi multă tămâie şi mir. În ianuarie 2007, când părintele Nectarie venise la Iaşi, ICM Trinitas a oferit parohiei Herţa 50 de calendare tip nou de perete şi foarte multe cărţi. Ultima dată când a fost la Iaşi, în decembrie anul trecut, i-am pregătit părintelui pentru parohie, pentru o comunicare mai uşoară, prin intermediul internetului, un calculator donat de o bună prietenă. De asemenea, mai multe femei de la biserica unde merg eu(n.r.: «Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul») au pus bani şi am cumpărat cărţi religioase de la Librăria «Cuvântul vieţii», de câte 50 de lei fiecare. Şi atunci am pus iar şi foarte multă tămâie. Şi, de asemenea, am cumpărat cu mare drag din partea mea o trusă de botez pentru biserica din Herţa“, explică profesoara de română şi istorie. Bucurându-se de atenţia ei, românii din Herţa ar vrea s-o cunoască, însă din cauză că sănătatea nu-i permite, doamna Pandelica a găsit alte căi de-a fi alături de ei. A înregistrat poezii pe care le-a scris pentru românii de acolo şi le-a trimis cărţile ei de poezii şi multe fotografii. Cei de acolo îi trimit mereu un colac frumos crescut şi „împodobit“, cum numai bucovinencele din Herţa ştiu s-o facă, ca simbol al recunoştinţei şi frăţietăţii lor. Şi nu e de ajuns O altă biserică pe care a ajutat-o, împreună cu prietenele ei, este cea din Tărnauca pentru care a dăruit cărţi cumpărate de la Mitropolie, precum şi o maşină de scris. În urmă cu aproape 6-7 ani, a ars altarul bisericii din Culiceni. Ea a mers la pr. Mihai Manolică, pe atunci paroh la Biserica „Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul“ din Iaşi, care a lansat în biserică un apel la solidaritate. Mai multe persoane au sărit atunci în ajutor, oferind bani cu care s-au cumpărat cărţile necesare la Sfântul Altar sau chiar icoane. „Părintele a dat un rând de veşminte şi mai multe cărţi de cult, încât doi studenţi, abia au reuşit să le ducă celor din Culiceni“, ne spune femeia. Beneficiind de sprijinul şi ajutorul mai multor oameni de suflet, acţiunile pe care le-a întreprins şi le-a dus la bun sfârşit, sunt nenumărate. Doamna Pandelica se îndreaptă către fiecare cu recunoştinţă şi le mulţumeşte învăţătoarei Irina Bârzu, profesoarei Aglaia Ciobanu, dnei Felicia, profesoarei Veronica Iordache, Olteţiei Dabija, lui Remus Reaboiu şi multor altor persoane cu suflet mare. A reuşit să înfrăţească şcoli din Iaşi cu şcoli din ţinutul Herţei, precum şi localităţi de pe cele două meleaguri. De asemenea, a fost alături de tinerii bucovineni care studiau la Iaşi, ajutându-şi să-şi rezolve problemele, a insistat chiar ca doi tineri să vină să studieze Teologia aici şi multe altele. La Iaşi, se îndreaptă mereu cu inima caldă spre bătrânii de la Spitalul din Sculeni din judeţ, pentru care a organizat manifestări culturale şi mai multe acte filantropice. Ultima acţiune la Sculeni a fost de Crăciun, când aproximativ 50 de femei şi bărbaţi au primit pachete consistente cu daruri. Având în vedere ceea ce a realizat până acum, de fiecare dată când i s-a cerut ajutorul, doamna Pandelica spune că dacă ea, care este bolnavă (cele mai multe acţiuni le mijloceşte prin telefon), a reuşit să facă atât, cât de multe nu ar putea face un om sănătos pentru cel aflat la mare strâmtorare. ▲ 94% din populaţia ţinutului Herţa este de etnie română Astăzi, raionul Herţa (care cuprinde aproape întregul ţinut al Herţei) face parte din regiunea Cernăuţi a Ucrainei. Conform recensământului din Ucraina din 2001, populaţia acestui teritoriu numără 32.000 de locuitori. 94% din populaţie este de etnie română şi toate satele din raion sunt exclusiv româneşti, cu excepţia satului Mamorniţa, în principal locuit de ucrainieni. Acest teritoriu a aparţinut Principatului Moldovei, iar apoi, până în 1940, României, când a fost ocupat de trupele sovietice, deşi, potrivit anexei secrete a tratatului de neagresiune sovieto-german de la 1939, Uniunea Sovietică nu pretindea decât ocuparea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. Ţinutul Herţei nu făcea parte nici din Bucovina de Nord (care mai fusese răpită de habsburgi la 1774) şi nici din Basarabia (care mai fusese răpită la 1812 de Rusia ţaristă). Astfel, în 1940, teritoriul a fost dat Ucrainei sovietice şi, de la 1991 şi până astăzi, face parte din statul ucrainean. Pe harta sovietică anexată la nota ultimativă, teritoriile cerute erau marcate cu un creion roşu gros. La 29 iunie 1940, tancurile sovietice au intrat în Herţa omorând doi ofiţeri şi 4 ostaşi care s-au opus acestui abuz. Întrebaţi de acest caz de un delegat al Armatei române, ruşii au declarat că „au greşit că au mers până la Herţa“. Bazându-se pe linia groasă trasată cu creionul roşu de tâmplărie pe hartă, guvernul sovietic a interpretat nota sa în sensul că Herţa făcea parte din teritoriul ce îi revenea. ▲ Comunicare prin limba rugăciunii ▲ La 10 ianuarie 2007, părintele Nectarie Balan, preot paroh în parohia Herţa, din regiunea Cernăuţi - Ucraina a vorbit la Radio Trinitas despre condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea pastorală în această zonă ▲ Vă prezentăm în continuare un fragment din interviul realizat atunci de diaconul Nicolae Dima ▲ Părinte, acolo se vorbeşte în general limba română? Se vorbeşte şi română şi ucraineană, dar în cea mai mare parte se vorbeşte limba străbunilor noştri, limba noastră care este cea mai mare comoară. Credeţi că limba română se va vorbi în continuare şi peste zeci de ani? Da, pentru că aceasta este limba în care s-au rugat străbunii noştri, limba pe care am învăţat-o de la părinţii noştri, în primul rând. Şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi a Maicii Sfinte va fi limba în care ne vom ruga cu mare dulceaţă întotdeauna. Te rogi, în general în limba în care te-ai născut. Este mai dulce. Limba este cea mai mare comoară şi ne face să nu simţim aceste bariere care ne despart pe unii de alţii. Dar barierele există, totuşi! Nu mari, doar o sârmă. Şi inima nu este tăiată de această sârmă. Este o inimă care bate şi aici şi acolo. O inimă românească. În Ucraina se predă doar în limba ucraineană? Nu! Nu, şi în limba maternă, românească. Chiar datorită Statului român, în localitatea în care locuiesc s-a deschis un gimnaziu. De asemenea, şi în părţile Herţei s-a deschis o şcoală în limba română. Cea mai mare parte a copiilor herţeni învaţă în instituţiile româneşti. Şi sunt copii în instituţiile româneşti care susţin examene la limba ucraineană la un nivel foarte înalt. Şi poate chiar au rezultate mai bune decât ucrainenii. Tinerii care doresc să urmeze teologia, unde învaţă? Cu binecuvântarea IPS Mitropolit Onufrie al Cernăuţilor şi Bucovinei, majoritatea tinerilor bucovineni fac studiile în România. Eu, de exemplu, am făcut primul an de seminar la Mănăstirea Neamţ, apoi ceilalţi patru la Seminarul Teologic „Sf. Mitropolit Dosoftei“ din Suceava. Dar sunt tineri care învaţă teologia şi în spaţiul ucrainean. Nu este o barieră. Nu s-ar putea spune că nu este unde învăţa. Ierarhul care uneşte ţinuturile Ce vă aduce în Iaşi? Am deschis pe teritoriul bisericii unde slujesc o bibliotecă ortodoxă românească. Căci acolo, şi cred că şi în România se petrece acelaşi lucru, a venit vremea în care lumea îl caută mai mult pe Dumnezeu, înţelege că are nevoie de Dânsul, având în vedere şi influenţele sectare care vin din toate părţile, încercând să rupă această cămaşă a lui Hristos, adică Sfânta Biserică. Aşadar, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Sfinte am deschis această bibliotecă. Venind la Iaşi, am bătut la uşa Editurii Trinitas şi vom pleca cu braţele pline de cărţi către creştini, cu calendare pe care ei le aşteaptă, dorind să ducă mai departe tradiţiile părinţilor lor şi să-i cinstească pe cei care se roagă pentru ei, adică pe sfinţi. Vă mulţumesc din suflet! Biserica la care slujesc este închinată Sf. Ier. Spiridon al Trimitundei, iar această biserică, atestată documentar acum 250 de ani, a fost metoc al Mănăstirii „Sf. Ier. Spiridon“ din Iaşi. Iată că şi rădăcinile acestei biserici ne aduc la Iaşi. Aceasta este dovada că nimic nu ne desparte. Şi acesta este al doilea pas - prin străduinţa dnei Pandelica Radeş şi a multor creştini din Iaşi, pe care nici nu-i cunosc - de a fi împreună. Şi nimeni altcineva nu ne-a adus aici decât Sf. Ier. Spiridon. Să fim din nou împreună, să fim din nou o inimă. Vorbiţi-ne despre contextul pastoral în care vă desfăşuraţi activitatea. Sunteţi mulţumit de modul în care răspund credincioşii la îndemnurile dvs. de a-şi păstra şi de a-şi permanentiza, de a trăi efectiv credinţa lor? Da, foarte mulţumit! Am nişte credincioşi cărora nu le sunt vrednic a le mulţumi pentru dragostea lor cea mare faţă de biserică. Am început reparaţia bisericii şi iată, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al creştinilor, am finalizat această lucrare. Alergau cu dragoste şi întrebau: „Părinte, de ce mai este nevoie, ce să mai facem? Cu ce să vă ajutăm?“. Atât de mult s-au dăruit. Se construieşte foarte mult la noi. Lumea are o deosebită dragoste. Chiar şi în Bucovina, chiar şi în ţinutul Herţei, lumea caută să facă cât mai mult, asemenea stăbunilor lor care nu construiau altceva decât biserici. Aceasta este, de fapt, calitatea pe care am moştenit-o de la dânşii. Aceea de a construi lăcaşe de cult, prin dragostea cea mare faţă de Dumnezeu a creştinilor care ajută să se construiască lăcaşe de închinare, sfinte biserici, spre a se ruga, după cum am spus, în limba maternă. Sunt oameni bogaţi? Sufleteşte! Asta este principala bogăţie a lor.