O. Smigelschi, reprezentant al picturii bisericeşti transilvane

Admirate atât în Muzeul Brukenthal din Sibiu sau Muzeul de Artă din Cluj, cât şi în Galeriile Naţionale din Budapesta, lucrările pictorului sibian Octavian Smigelschi vorbesc despre o personalitate cu totul de excepţie. Lucrările sale rămân însă icoanele realizate în diferite biserici. A fost totdeauna animat de gândul reînnoirii, în funcţie de noile principii, prin creaţiile sale, Smigelschi discreditând atât clasicismul de imitaţie, cât şi tradiţionalismul zugravilor, stimulând în schimb evoluţia unei arte monumentale moderne cu trăsături specifice româneşti.

 

Caracterizat de contemporani modest şi tăcut, talentat şi riguros, Octavian Smigelschi s-a născut la 21 martie 1866 în localitatea Ludoş, din judeţul Sibiu, ca al treilea fiu al notarului Mihail Smigelschi, descendent al unei familii poloneze, refugiat în anul 1850 în Transilvania, căsătorindu-se cu macedoneanca Ana Sebastian. Locul de muncă al tatălui îi va oferi posibilitatea tânărului Octavian de a cunoaşte frumuseţile Mărginimii Sibiului: istoricele biserici pictate de zugravi locali sau veniţi de peste munţi, simplitatea şi frumuseţea costumului popular sibian şi peisajul de vis din această parte de ţară.

 

Octavian va lua lecţii de pictură şi desen de la maestrul Karl Dörschlag, un german din Hohenluckov, stabilit la Sibiu, în jurul căruia se strânsese tineretul săsesc, printre care şi tânărul Arthur Coulin, cu care Octavian Smigelschi va închega o prietenie trainică, despărţindu-i doar moartea, care îi va răpi pe amândoi la interval de câteva zile.

 

Nicolae Iorga afirmă că „era muncitor, de o conştiinţă pioasă faţă de neamul său, închis cu totul în gândul celor ce avea să le facă, având doar putinţa de a vădi prin zâmbet marea-i iubire pentru ai lui“.

 

A făcut numeroase călătorii de studiu la München, Viena, Dresda, Veneţia, Ravenna, Florenţa, iar mai târziu la Roma. A fost o perioadă densă de acumulări artistice, comparaţii, sublimări şi căutări de drumuri noi. Privit din această perspectivă, procesul de modelare spirituală a pictorului Smigelschi are puternice conotaţii şi interferenţe europene. Avem, de fapt, un model de interculturalitate, dublat de cel multicultural. După aceste călătorii, se întoarce în ţară şi descoperă un expedient pentru a găsi mijloacele băneşti necesare, şi iată-l executând icoane sau iconostase întregi, care se păstrează şi azi în diferite localităţi. Printre anunţuri apărute în ziare şi reproduse în revista „Familia“, Smigelschi se adresează comunelor româneşti, solicitând comenzi pentru icoane şi oferind proiecte pentru iconostase. Din păcate, activitatea dinainte de 1900 în acest domeniu nu se ridică peste nivelul artei comerciale menite să înlesnească pictorului călătoriile proiectate. Va picta la început de secol XX iconostasele bisericilor năsăudene din Ilva Mare, Poiana şi Măgura Ilvei, Romuli, Şanţ, la Mihalţul de Alba, Drăguşul Făgăraşului şi Racoviţa din judeţul Sibiu.

 

„Mut ca o lebădă“, aşa cum a fost magul din Lancrăm (Lucian Blaga), Smigelschi a căutat încă din anii de început ai tinereţii o identitate artistică proprie. La vârsta de 24 de ani încerca, printr-o autobiografie adresată societăţii „Transilvania“ din Bucureşti, să obţină o bursă de studiu. Unul din argumentele invocate arată că „am venit la convingerea că aş putea încerca lupta pentru întruparea idealurilor mele; simt a poseda acele condiţiuni, care sunt de lipsă pentru o înaintare în artă“.

 

Panoramei artistice europene, Smigelschi îi adaugă dimensiunea naţională românească. Este tot mai convins că poate fi găsită o soluţie viabilă între pictura monumentală şi arhitectură, care trebuie să-i fie subordonată. Decantările estetice şi de tradiţie îl determină pe cel mai important pictor ieşit din Transilvania la sfârşitul secolului trecut să reunească elementele tradiţionale ale artei bizantine - monumentalitatea şi decorativismul - cu influenţe din simbolismul european şi de secesionism vienez.

Un imbold pentru a se ocupa serios de pictura bisericească a fost manifestarea intenţiei din partea Mitropoliei din Blaj de a se ocupa de pictarea interiorului catedralei de aici. De data aceasta, tema oferea posibilităţi excepţionale pentru realizarea unui vast decor monumental, într-un limbaj nou. Pentru acest lucru a fost realizat proiectul pentru decorul catedralei din Blaj. Aşa cum afirmă profesorul Virgil Vătăşianu, „data principală la care trebuie să ne oprim urmărind biografia lui Smigelschi e ziua de 30 august 1903, când pictorul deschide la Blaj expoziţia de artă religioasă, menită să-l recomande autorităţilor bisericeşti în vederea zugrăvirii catedralei unite. Expoziţia cuprindea exclusiv cartoanele şi planul împodobirii acesteia. Încercările sârguincioase ale lui Smigelschi, făcute după îndemnuri şi promisiuni rămase neîmplinite, prezentând un nou program de împodobire monumentală, au înfruntat atunci pentru prima oară opinia publică şi, în acelaşi timp - lucru demn de reţinut pentru istoria culturii artistice româneşti a Transilvaniei -, publicul a fost pentru prima dată pus în situaţia de a vedea şi aprecia în mod nemijlocit un asemenea proiect de decor. Succesul moral a fost dintre cele mai satisfăcătoare“. După închiderea expoziţiei, la 12 septembrie, Smigelschi a mutat materialul la Sibiu, unde se afla în construcţie Catedrala mitropolitană. Expoziţia a fost deschisă în data de 14 octombrie, în Sala „Thalia“. Expoziţia cuprindea un material mai bogat, fiind expuse aici pe lângă cartoanele pentru catedrala din Blaj şi alte lucrări, în total 70 de desene şi picturi în ulei, tempera şi acuarele. Succesul a fost unanim şi important, pentru că evenimentele din Sibiu erau urmărite cu interes atât din Bucureşti, cât şi din Budapesta. Recenzii entuziaste au apărut cu această ocazie în diferite ziare româneşti transilvane, găsind ecou în ziarul bucureştean „Vremea“, care îşi exprima dorinţa de a vedea expoziţia şi în capitala României, dorinţă rămasă nerealizată.

 

Importanţa cartoanelor şi a expoziţiei este foarte mare, fiind „prima manifestare de acest gen în istoria artei noastre, dar şi în istoria artei religioase de până atunci şi de până astăzi“. Smigelschi recomandă ca punct de plecare, pe de o parte, arta tradiţională a mănăstirilor noastre, pe de altă parte, arta decorativă românească. În realitate însă, el se încadrase, prin realizările sale, concepţiilor stilistice elaborate în mediul münchenez. În stilul figurilor sale din cartoanele destinate catedralelor din Blaj şi Sibiu se întâlnesc şi unele trăsături (la figurile arhanghelilor) care amintesc vag de picturile lui Peter Cornelius din Biserica „Sfântul Ludovic“ din München, executate în anii 1836-1839. Dar şi în cazul acesta nu poate fi vorba de influenţe propriu-zise, şi cu atât mai puţin adaptări, ci de concepţii principale, interpretate într-un mod cu totul personal.

 

Asupra importanţei motivelor naţionale şi a posibilităţii de a le adapta artei culte îi atrase atenţia, poate pentru prima oară, profesorul său din Budapesta, Gróh István. O influenţă asupra lui Smigelschi a avut şi E. M. Cristea, care scria în acea vreme că „se va purcede deci foarte înţelepţeşte, dacă pictorul - pe lângă studierea ornamenticei orientale, amintite şi devenite oarecum canonice - se va inspira şi de neîntrecutele motive româneşti ce se găsesc în lucrurile şi decoraţiunile poporului nostru“. Ba pictorul trebuia chiar anume obligat să facă aceasta. Lucru pe care Smigelschi îl sublinia în scrisoarea sa de intenţie pentru pictarea catedralei încă din anul 1903.

 

De o frumuseţe negrăită sunt cartoanele înfăţişând îngeri înveşmântaţi în diaconi şi ţinând mâinile în sus, ţinând un toiag sau o ripidă şi un glob simbolizând pământul. Îngerii şi arhanghelii sunt redaţi sub forma unor tineri imberbi înaripaţi, având chipuri generalizate până la anonimat, aripile fiind în arta bizantină un semn distinctiv consacrat şi recognoscibil al slujirii şi naturii angelice. Fondul pe care sunt zugrăviţi este cel auriu, imitând mozaicurile bizantine ale bisericilor vechi italiene. În vestimentaţia îngerilor, pe stihare şi orare apar foarte multe modele din ornamentaţia broderiei populare româneşti, motive ce se întâlnesc şi în decorarea celor 36 de ferestre ale cupolei catedralei din Sibiu. Astfel că Smigelschi îmbracă staturile ideale ale celor fără de trup în forme sensibile, de o impresionantă supleţe şi eleganţă. Tipologia bizantină, plină de prestanţă şi forţă masculină, pe care o degajă arhanghelii lui Smigelschi se conjugă cu trăsătura discret feminină a chipurilor lor. Din această abia perceptibilă notă de ambiguitate face artistul să reiasă caracterul de simbol al corporalităţii îngereşti.

Eliberat înaintea multor confraţi de-ai săi de prejudecăţile academismului, O. Smigelschi a avut, contemplând vechile fresce bisericeşti, revelaţia marelui principiu decorativ. A înţeles că nu tratarea grandilocventă a temelor - corespunzătoare cerinţelor pompei reclamate de ritul oriental - asigura efectul grandios necesar picturii de cult, ci acordul şi unitatea pe care artistul reuşeşte să le stabilească între expresia arhitecturii interioare şi decorul mural aplicat acesteia. Simţul spaţiului şi al valorii pe care acesta putea să o dobândească în transmiterea sentimentului sacrului reprezenta o condiţie esenţială pentru orice pictor monumentalist. Prin renunţarea la gestul patetic şi teatral, personajele şi compoziţiile lui O. Smigelschi respiră o atmosferă de solemnitate, atitudinea lor, aproape statuară, comunică sentimentul stăpânirii de sine şi al păcii interioare. Cu ele reînvie principiul frontalităţii şi al profilării figurilor pe un fundal decorativ şi abstract, lipsit de repere crono-spaţiale.

 

Sintetizând spiritul apusean cu cel răsăritean, „Smigelschi a creat la Sibiu un stil propriu, cu elemente din pictura bizantină, a Renaşterii şi din cea populară românească de dinainte de război (n.n. - Primul Război Mondial), depăşind ca atare cu mult cadrele regionale şi asumându-şi o importanţă naţională“.

 

Însă, peste câţiva ani, ani de muncă încordată şi bogată în aspiraţii în care se cristalizează personalitatea artistică a lui Smigelschi, pluteşte ameninţător sfârşitul. Un prim atac de inimă se manifestase în vara anului 1909, când Smigelschi lucra în biserica din Rădeşti, şi de atunci boala devenea tot mai ameninţătoare. Dar Smigelschi o neglija cu seninătatea şi indiferenţa creatorului absorbit de pasionante probleme plastice. În lupta continuă cu boala, care pusese într-atâta stăpânire pe el, încât nu-i mai permitea să urce nici măcar scările la atelier, situat la etaj, el îşi construieşte un mic ascensor cu scripete, grăbit să nu întârzie realizarea visurilor sale. Şi graba era justificată. În 1912, când starea sănătăţii sale devine alarmantă, se decide să se supună unui tratament la băile Nauheim. Ne-au rămas de atunci scrisorile sale pline de sensibilitate şi dragoste adresate soţiei sale Pulcheria. Aşa cum reiese din acestea, nici acolo, pe patul de suferinţă, nu-l părăsesc proiectele. Izvorul bogat al inspiraţiei izbucneşte mereu, cerând întruparea formelor. Şi nici prietenii şi admiratorii nu-l cruţă. Toamna pleacă la Budapesta, invitat la un concurs restrâns pentru pictarea unei capele funerare din Caşovia. Aici în Budapesta, la 10 noiembrie, un atac de inimă pune capăt unei vieţi zbuciumate şi unui creator care ne-a părăsit ducând cu el comoara cea mai bogată a viziunilor sale, lăsând moştenire o colecţie nepreţuită de schiţe şi proiecte. Astfel, în plină glorie artistică, moare la Budapesta, la 10 noiembrie 1912, fratele lui Victor aducându-l înapoi în Ardeal, fiind înmormântat la Blaj.

 

Articole elogioase au apărut în presa română, maghiară şi săsească, cu ocazia expoziţiilor şi multe altele ca necroloage sau cu ocazia expoziţiei postume, organizată la Budapesta în anul 1913. Ivirea altor comenzi vrednice de însuşirile maestrului au întârziat. Ambianţa socială nu fusese în stare să-i acorde un sprijin real. Limpede şi concludent a exprimat aceste realităţi Nicolae Iorga în necrologul apărut în ziarul „Neamul Românesc“: „N-avem noroc la oameni; rar se ivesc printre noi şi cei mai mulţi se duc repede, ca şi cum s-ar grăbi să plece dintr-o lume care în toate zilele şi în toate felurile le dă a înţelege că poate şi fără dânşii, că poate mai bine fără dânşii... noi, de aci, nu îl cunoaştem pe acest ardelean. (...) În 1906, la Expoziţie, a vrut să ni se înfăţişeze, având şi el mândria, aşa de firească şi aşa de mişcătoare pentru noi, de a fi consacrat prin admiraţie în Capitala neamului său...: n-am voit să-i dăm cei câţiva metri pătraţi pentru care se ruga... Cei de dincolo îl ştiu însă... şi ştiu că poate să treacă un veac şi un pictor ca dânsul... nu se va naşte“.