O veche biserică îşi spune povestea

Alături de pr. Pavel Vesa am vizitat o zonă foarte frumoasă din judeţul Arad, cu un trecut bogat şi un peisaj de basm, ce ne duce cu gândul la vechile aşezăminte dacice. Călătoria noastră este una ce se vrea ştiinţifică, mai ales că părintele Pavel este un mare istoric, care a cercetat cu pasiune şi atenţie aceste locuri pline de informaţii valoroase pentru istoria noastră românească. Ne-am îndreptat încet, discutând pe diverse teme, şi am constatat că părintele are o vastă experienţă de viaţă şi o cultură solidă istorică, ceea ce îi permite să poarte un dialog constructiv, încercând să împace trecutul cu prezentul într-un discurs concis, amintindu-mi de marii oameni de cultură români, precum Nicolae Iorga, Mircea Eliade ş.a. 

 

Parohia Dezna este situată în partea de sud-est a judeţului Arad (Protopopiatul Sebiş), la poalele dealului Ozoi, pe care se înalţă ruinele cetăţii de odinioară. Părintele Pavel îmi oferă câteva repere privind istoricul localităţii: „Localitatea este menţionată pentru prima dată în 1261 (villa Desna), iar cetatea, în 1318. Dezna a fost rezidenţă domenială catolică, cu o cetate regală mai întâi, apoi nobiliară (sec. XV-XVI), cu o comunitate catolică aparţinătoare de Episcopia de Agria, care era plătitoare de dijme aceleiaşi biserici, şi cu lăcaşul de cult al catolicilor, care nu putea fi decât actuala biserică parohială, preluată mai târziu de către românii ortodocşi din sat. Aceasta a putut avea loc, cel mai târziu, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea (până atunci au avut o biserică din lemn), când i-a fost schimbat şi hramul, din «Sfânta Treime» în «Pogorârea Sfântului Duh». În conscripţia din 1755, episcopul Sinesie Jivanovici (1751-1768) al Aradului menţionează că, «judecând după altar», începuturile ei ar fi fost catolice, având rezerve faţă de apartenenţa lăcaşului la cultul ortodox încă de la începuturile sale. Până la realizarea transferului, comunitatea ortodoxă frecventa o biserică de lemn situată în Codrul Deznei, lăcaş intrat definitiv în memoria colectivă“.

 

Referitor la vechimea bisericii, formele arhitecturale şi cercetările arheologice o plasează în secolul al XIV-lea. În urma cercetărilor, pr. Vesa ne spune că, „în faza iniţială, biserica a funcţionat cu un plan alcătuit dintr-o navă dreptunghiulară cu contraforturi la colţurile de vest şi un altar prevăzut, de asemenea, cu contraforturi de colţ, prezentând pe latura de nord şi un contrafort asimetric cu rol de întărire a zidului respectiv. Momentul înălţării bisericii este datat şi de descoperirea unei necropole mai vechi, având ca inventar funerar o monedă emisă de Carol Robert de Anjou, datată 1332, dată care devine terminus post quem pentru ridicarea bisericii în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Săpăturile arheologice evidenţiază mai multe faze de construcţie şi în secolele XV-XVIII. La sfârşitul secolului al XV-lea au fost dărâmate în întregime zidurile în elevaţie şi biserica a fost reconstruită pe fundaţiile celei vechi din secolul al XIV-lea, renunţându-se numai la contrafortul asimetric de pe latura de nord. Din această etapă se păstrează numai laturile de sud şi est, precum şi câteva asize din latura de nord a navei, împreună cu latura de nord a altarului. În secolul al XVIII-lea, în urma demolării laturii de vest şi a dublării faţadei cu un nou zid decalat către vest, cu circa un metru, s-au dărâmat şi cele patru contraforturi de colţ de la navă şi de la altar. Data acestor transformări este indicată de anul 1769, săpat cu litere chirilice într-un fragment de cruce refolosit ca material de construcţie în zidul de sud al navei. Tot atunci s-a deschis şi uşa de pe latura de nord. În 1850, an inscripţionat în exterior pe turnul-clopotniţă, nava a fost prelungită spre vest cu o nouă încăpere cuprinzând deasupra şi turnul-clopotniţă înglobat în interior, iar comunicarea cu vechea navă a fost realizată prin desfacerea pe toată lăţimea zidului de vest refăcut în 1769“.

 

În interiorul bisericii încă mai pot fi văzute vestigiile unui ansamblu pictural, dar „desele intervenţii ale credincioşilor l-au acoperit aproape în întregime cu var“, îmi precizează pr. Vesa. Bolta altarului are reprezentată scena încoronării Fecioarei Maria de către Sfânta Treime, înscrisă în medalion şi încadrată de cei patru Evanghelişti, care la rândul lor sunt încadraţi în chenare dreptunghiulare. Atât medalioanele, cât şi Evangheliştii sunt încadraţi de un decor de vrejuri vegetale.

 

„Pe pereţii naosului, la baza boltei semicilindrice, sunt reprezentate 12 scene din viaţa Mântuitorului, dar din cauza stării avansate de degradare nu se poate distinge decât scena Răstignirii Domnului între doi tâlhari (peretele de nord, în dreptul uşii). Deasupra corului, în formă semicirculară, este reprezentată Maica Domnului împreună cu Sf. Apostoli. Mai întâlnim motive decorative vegetale redate într-o stilizare pur populară, simbolizând în aceste interioare pictate prezenţa naturii. Pictura este executată direct pe tencuiala atât a bolţii, cât şi a naosului“, specifică pr. Vesa.

 

Iconostasul este din lemn şi are o pictură ce se desfăşoară în trei registre suprapuse. În primul registru, situat în partea superioară, este reprezentată Sfânta Treime, încadrată de doi prooroci, iar în partea secundară, alţi patru prooroci, doi de o parte, doi de cealaltă. În mijlocul celui de-al doilea registru este reprezentată Răstignirea Domnului Iisus Hristos, încadrat de Maica Domnului (dreapta) şi Sf. Ioan Botezătorul (stânga). Deasupra braţului orizontal al crucii este reprezentarea antropomorfă a soarelui (dreapta) şi luna (stânga). De o parte şi de alta a Răstignirii se află reprezentaţi câte trei prooroci. În fundal se vede cetatea Ierusalimului. În al treilea registru sunt reprezentaţi cei 12 Apostoli aşezaţi sub arcade şi încadrând un Iisus Învăţător în odăjdii arhiereşti. Pe uşile împărăteşti sunt reprezentaţi Sf. Evanghelişti, iar pe cele diaconeşti, Sf. Arhanghel Gavriil (stânga) şi Sf. Arhanghel Mihail (dreapta). Iconostasul este pictat în întregime pe pânză de cânepă şi lipită pe scânduri. Pictura bolţii semicilindrice a naosului este executată pe scândură şi pe pânză de cânepă folosită la acoperirea golurilor ce despart scândurile.

 

Au existat trei faze de execuţie a picturii bisericii. Mai multe detalii îmi spune pr. Pavel Vesa: „Cea mai veche pictură este cea de pe pereţii naosului şi bolta altarului, ce poate data din secolul al XVII-lea, sau poate mai veche. Pictura iconostasului şi cea de pe fundalul corului pot fi din perioada renovării din 1769 şi se aseamănă mult în concepţie şi stil cu pictura iconostasului de la biserica de lemn din Groşeni, datorată zugravului David de la Curtea de Argeş, care a activat şi în părţile de sud ale Bihorului. Bolta semicilindrică a naosului a putut fi pictată în prima jumătate a secolului al XIX-lea, executată eventual odată cu reparaţiile şi modificările realizate în acea perioadă. Credem că biserica, în interior, pictura, mai ales cea de pe pereţii naosului şi bolta altarului necesită urgente cercetări şi realizarea unui proiect de restaurare, în caz contrar, aceasta urmând a fi compromisă“.