O viaţă închinată lui Hristos şi românilor

Între mitropoliţii care au păstorit la Alba Iulia în secolul al XVII-lea se remarcă doi martiri ai Ortodoxiei: Sfinţii Ilie Iorest şi Sava Brancovici, dar şi doi cărturari: Simion Ştefan (1643-1656) şi Varlaam (1685-1692). Numele lui Simion Ştefan s-a consacrat definitiv în istoria culturii româneşti prin memorabilul act editorial de la 1648, care a marcat apariţia Noului Testament pentru prima oară în româneşte.

Fost ieromonah în mănăstirea din Alba Iulia, Simion Ştefan a ajuns pe scaunul mitropolitan în 1643, într-un context politic şi confesional deosebit de dificil pentru Biserica Ortodoxă transilvăneană. Într-o situaţie care i-a definit pe românii ardeleni în general în Evul Mediu, cea de excludere din viaţa politică a principatului, aceştia erau persecutaţi acum şi pe motive confesionale, fiind supuşi prozelitismului calvin tot mai accentuat. Succedând mitropolitului Ilie Iorest - înlăturat şi întemniţat pentru opoziţia sa faţă de programul de calvinizare -, Simion Ştefan n-a fost cruţat nici el de presiunile prozelitiste. Chiar cu prilejul alegerii se consemnează un moment tensionat legat de jurisdicţia sa. Astfel, din cele 20 de protopopiate ortodoxe ale Transilvaniei, doar 3 erau sub jurisdicţia noului mitropolit, restul de 17 fiind subordonate superintendentului calvin Geleji Katona István. Situaţia a creat nemulţumire şi proteste, aşa încât Geleji a fost nevoit să se adreseze principelui Gh. Rákóczy I, solicitându-i o formulă de compromis: autorizarea mitropolitului ortodox de a face vizite canonice şi în cele 17 protopopiate care nu-i aparţineau, însă numai în anumite condiţii: însoţit de doi supraveghetori, fără să vorbească cu nimeni în absenţa acestora şi cu datoria de a promova calvinismul. O situaţie aberantă, în care mitropolitul nu putea păstra legătura canonică şi pastorală cu clerul, neavând teoretic nici o autoritate ori eficienţă pastorală în aceste protopopiate, expuse în mod direct prozelitismului calvin. Ca şi cum această deposedare de autoritate şi restrângere a jurisdicţiei n-ar fi fost suficiente, în decretul de recunoaştere i-au fost impuse 15 puncte calvinizante, dintre care cele mai radicale erau: predica în româneşte, dar numai după Sfânta Scriptură ("Sola Scriptura"); instruirea tinerilor după Catehismul calvinesc; înlocuirea Împărtăşaniei cu pâine şi vin nesfinţite; înlăturarea cultului icoanelor şi al crucii. Se precizau apoi câteva din drepturile pe care superintendentul calvin le avea asupra Bisericii Ortodoxe transilvănene şi a mitropolitului ei: de a fi consultat în orice problemă dificilă de natură religioasă; de a-şi da avizul la numirea sau depunerea protopopilor; de a se pronunţa ca instanţă superioară - în caz de apel - asupra sentinţelor date de mitropolit şi protopopi. Îndeplinirea tuturor acestor condiţii ar fi condus, cu certitudine, la calvinizarea totală a Bisericii Ortodoxe transilvănene. Faptul că acest lucru a fost evitat se datorează atât ataşamentului credinciosului simplu faţă de legea străbună, cât mai ales abilităţii mitropolitului în a eluda aceste clauze prejudiciabile pentru Ortodoxie. În plan cultural, vlădica Simion Ştefan s-a consacrat prin editarea a două lucrări biblice, de larg uz liturgic şi personal, dar şi de înaltă ţinută literară: Noul Testament (1648) şi Psaltirea (1651). Încadrându-se în curentul umanist-renascentist de culturalizare a poporului în limba proprie, reprezentat peste Carpaţi de Sfântul Ierarh Varlaam al Moldovei, mitropoliţii Ştefan şi Teofil ai Ungrovlahiei, iar peste hotare de Sfântul Ierarh Petru Movilă al Kievului, mitropolitul bălgrădean a înfăptuit, prin aceste apariţii editoriale, un act de propagare a culturii în societatea românească. Având un aport preţios la promovarea elementului cultural şi lingvistic românesc, Simion Ştefan a consolidat însă nu doar cultura românească, ci şi identitatea naţională a românilor transilvăneni plasaţi la periferia vieţii politice. Indubital însă că obiectivul primar, prevalent în raport cu cel cultural şi naţional, era cel confesional, Noul Testament constituindu-se în primul rând ca act de apologie şi consolidare a Ortodoxiei. Iată, aşadar, o altă dimensiune a activităţii mitropolitului bălgrădean, aceea de apărător al credinţei în faţa prozelitismului calvin. Dacă antecesorul său, Ilie Iorest, a pătimit ca martir, Simion Ştefan a înţeles să lupte pentru Ortodoxie într-o manieră diferită, în formula de apologie ca promovare culturală, prin convertirea contextului dificil de la jumătatea secolului al XVII-lea în avantaj cultural-spiritual pentru Biserica transilvăneană. Era un procedeu cu impact şi consecinţe nu atât de imediate şi vizibile ca ale opoziţiei radicale - finalizată în acest secol în martirii (cazul Sfinţilor Ilie Iorest şi Sava Brancovici), însă poate tot atât de eficiente pe termen lung. Considerăm că tocmai acest merit, al păstrării intacte a Ortodoxiei prin cultură şi tact pastoral, nu a fost suficient accentuat în istoriografie. Noul Testament de la Bălgrad Prevalenţa acestei ediţii în cultura românească este notorie, de aceea punctăm doar câteva aspecte. Sub raport literar-lingvistic, lucrarea prezintă un interes deosebit întâi pentru ideea unităţii etnice a poporului român şi a necesităţii creării unei limbi literare unitare, idee enunţată în cea de-a doua prefaţă. Adresându-se tuturor românilor, autorul anonim al acestei predoslovii - probabil Simion Ştefan - insista pentru crearea unei limbi literare unitare, care să fie accesibilă românilor din toate provinciile. În ceea ce priveşte limba folosită, deşi foarte apropiată de cea a poporului, ea impresionează prin frumuseţea literară. Conştienţi de originea ei latină, traducătorii s-au orientat spre aceasta, preluând o serie de fonetisme şi forme necunoscute până atunci, ceea ce a însemnat îmbogăţirea fondului lexical al limbii române. De aceea, alături de Cazania lui Varlaam, Noul Testament de la Alba Iulia constituie fundamentul pe care s-a edificat, în secolele următoare, limba română literară! Această funcţie culturală, de răspândire şi uniformizare a limbii româneşti, a fost asigurată de uzul larg al ediţiei şi în spaţiul extracarpatic, ceea ce a contribuit nu doar la edificarea spirituală a credincioşilor, ci şi la promovarea limbii române unitare. Tot la capitolul lingvistic, se remarcă notele marginale pentru explicarea unor neologisme sau regionalisme, care pot fi considerate un început de dicţionar explicativ în limba română. A păstrat nealterată identitatea confesională a românilor Într-o epocă dramatică pentru Ortodoxia transilvăneană, în care erau atentate înseşi esenţa şi existenţa sa, într-o situaţie aberantă din punct de vedere pastoral, în care mitropolitul era deposedat de prerogative, de autoritate, prin restrângerea jurisdicţiei, prin imixtiunea autorităţilor calvine, prin impunerea celor 15 condiţii - a căror aplicare ar fi însemnat calvinizarea Bisericii transilvănene, vlădica Simion Ştefan a reuşit să păstreze nealterată identitatea confesională a românilor transilvăneni. Totodată, prin formula aparte de apologie ca promovare culturală, a oferit acestora nu doar repere de credinţă, ci şi instrumente de consolidare a identităţii naţionale şi culturale. Or, acest lucru se petrecea tocmai într-o epocă în care emanciparea politică şi socială a românilor din spaţiul intracarpatic se dovedea imposibilă. Cât priveşte, punctual, evenimentul editorial de la jumătatea secolului al XVII-lea - Noul Testament de la Bălgrad -, fără a fi disociat de contextul general al Reformei, dar nici generat sau întreţinut exclusiv de acesta, ci în consonanţă cu impulsul intern, propriu Ortodoxiei transilvănene, opera se revendică a fi una românească şi ortodoxă. Departe de a fi tributar programului reformator, mitropolitul Simion Ştefan s-a dovedit, în acelaşi timp, umanist şi ortodox convins. Umanist, ca exponent al puterii de selecţie pe care cultura românească a secolului al XVII-lea a avut-o în acest proces de asimilare a valorilor europene, aşa încât din multitudinea invitaţiilor reformatoare să fie aleasă doar cea a introducerii limbii naţionale în Biserică.