„O victorie a naţiunii”: înfiinţarea Patriarhiei Române

Înfiinţarea Patriarhiei Române s-a făcut într-un context istoric favorabil şi mai ales cu suport politic şi social foarte important. Statul şi Biserica au lucrat împreună pentru înfiinţarea Patriarhiei Române. Ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie a fost un proces care a cuprins mai multe etape ce au fost stabilite de conducerea bisericească în acord cu cea politică a României.

Iniţiativa ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie „aparţine deopotrivă clericilor şi credincioşilor, Bisericii şi Statului” (Pr. prof. dr. Niculae I. Şerbănescu, Biserica Ortodoxă Română de la primele întocmiri creştine pe pământ românesc, la Patriarhat. Autocefalie şi Patriarhat, p. 308).

La 4 februarie 1925, Biserica Ortodoxă Română era ridicată la rangul de Patriarhie, iar întâistătătorul ei devenea Patriarh. Această hotărâre sinodală a fost aprobată pe parcursul anului 1925 de Parlamentul şi regele României, de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol şi celelalte Biserici Ortodoxe.

Ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie a fost susţinută de Parlamentul României, adică de clasa politică românească, care a salutat acest eveniment. Suveranul în funcţie, regele Ferdinand I, a considerat acest moment „o victorie a națiunii române” şi a văzut în acest act „un semn al consacrării identității noastre naționale”.

Textele publicate în presa epocii au conştientizat opinia publică de necesitatea ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie. În cotidienele vremii regăsim argumentele pentru înfiinţarea Patriarhiei Române. Acestea erau în concordanţă cu mişcările politice internaţionale şi mai ales cu situaţia geopolitică provocată în spaţiul ortodox de Revoluţia bolşevică din 1917, care modifica radical importanţa în lumea ortodoxă a Bisericii Ortodoxe Române.

În acest context, editorialistul de la „Universul” subliniază că „înfiinţarea patriarhatului român prezintă şi o importanţă de ordin politic, dată fiind situaţia în care se găsesc celelalte biserici ortodoxe şi patriarhate din Orient”. În acelaşi cotidian, într-un alt editorial, se precizează că ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie de către Sfântul Sinod „are o însemnătate deosebită nu numai pentru noi, românii, dar şi pentru întreaga ortodoxie creştină. Acest act are o importanţă deosebită din cauza crizei pe care o suportă celelalte biserici creştine ortodoxe din Orient. Patriarhia românească este o nouă putere chemată să colaboreze cu celelalte la înaintarea spirituală a popoarelor de sub oblăduirea Bisericii din Răsărit”.

Celălalt ziar important al epocii, „Adevărul”, subliniază dreptul Bisericii Ortodoxe Române de a fi Patriarhie: „E un act de cea mai mare însemnătate (înfiinţarea Patriarhiei Române), cu totul justificat de situaţia actuală a României în lumea creştinătăţii orientale. Biserica ortodoxă română era virtualmente, prin caracterul ei de autocefală, în drepturile şi situaţia patriarhiei. Însemnătatea politică pe care a dobândit-o România prin întregirea naţională şi prin noile raporturi cu celelalte biserici, reprezentate în credinţa noilor cetăţeni ai statului, a impus transpunerea şi în formă a unei stări de fapt”.

Un alt cotidian important al epocii, „Dimineaţa”, menţionează „că Patriarhia întemeiată este o temelie şi un braţ puternic de sprijin. Aceste cuvinte sunt privitoare la trecutul nostru istoric şi bisericesc, pentru triumful civilizator al Orientului şi al creştinismului”.

Luările de cuvânt din Parlament ale celor mai importanţi oameni politici ai vremii arată susţinerea de care s-a bucurat înfiinţarea Patriarhiei Române. Ion Mihalache, în plenul Adunării Deputaţilor, la 17 februarie 1925, spunea: „Sunt acte și legiuiri care pornesc din preocupări de ordin cu totul înalt, preocupări care rezumă sufletul nostru național în aspirațiile sale, în mândria și în prestigiul său. În fața acestor preocupări, deosebirile de partid încetează. Totdeauna în fața lor nu ne vom găsi decât într-un singur partid, partidul tuturor românilor. Așa este actul de astăzi extraordinar prin importanța lui. Biserica a păstrat neatinsă flacăra sufletului românesc. Biserica a păstrat în anume împrejurări însuși Statul român... Atât de mult s-a confundat viața de Stat a noastră cu viața Bisericii, încât noțiuni ca lege au ajuns să însemneze și credința creștinească. Legea de față (pentru recunoaşterea înfiinţării Patriarhiei Române) nu face altceva decât să consfințească prin stare de drept ceea ce Dumnezeu ne-a învrednicit să avem în urma războiului, ca stare de fapt. Și când Dumnezeu ne-a învrednicit prin mila Sa, prin sângele fraţilor noştri şi prin sprijinul marilor noştri aliaţi să vedem adunaţi laolaltă, în cuprinsul României Mari, pe toți fiii neamului nostru, ne-am văzut adunaţi laolaltă toată ortodoximea românească din cele patru mitropolii şi arhiepiscopate, sub conducerea de fapt a unui singur stăpânitor”.

Interesantă este şi scrisoarea adresată Patriarhului Miron Cristea de importantul om politic conservator Alexandru Marghiloman şi publicată în pagina 6 a cotidianului „Adevărul”, ediţia din 25 februarie 1925, sub titlul „Dl. Al. Marghiloman şi înfiinţarea Patriarhiei. Scrisoarea adresată Patriarhului”. Politicianul conservator scrie: „Mă întorc în ţară în ziua când se aclamă înfinţarea Patriarhatului într-o uniune sufletească a tuturor partidelor politice. Facă Domnul ca această uniune să inspire în viitor şi alte acte necesare pentru întărirea ţării. Nu pot încă veni în Bucureşti ca să aduc Sanctităţii Voastre omagiile mele şi ale tuturor amicilor mei politici. Le exprim prin aceste câteva rânduri”. După ce îşi exprimă bucuria pentru înfiinţarea Patriarhiei Române, subliniază şi unele probleme pe care le întâmpină Biserica în 1925 şi mai ales că trebuie să primească mijloacele necesare care să corespundă noii demnităţi patriarhale a Ortodoxiei Româneşti. În finalul scrisorii dl Marghiloman subliniază că „Sanctitatea Voastră este acuma în măsură să exercite o acţiune continuă şi eficace asupra tuturor guvernelor şi nădăjduiesc că Domnul acordându-vă ani lungi de păstorie, vă va ajuta să realizaţi, cu energia ce vă cunosc, tot ceea ce mai cere mândria religiei noastre”.

Acest text reflectă unanimitatea politică din societatea românească pentru susţinerea înfiinţării Patriarhiei Române ca un act important nu doar pentru Biserica Ortodoxă Română, dar şi pentru Regatul României. Tocmai de aceea vedem şi susţinerea atât de amplă a presei din epocă pe acest subiect.

În concluzie, putem afirma că în anul 1925 clasa politică românească a funcţionat ca „un singur partid, partidul tuturor românilor” pentru a susţine înfiinţarea Patriarhiei Române. A fost unul dintre rarele momente din istoria interbelică frământată, când lumea politică românească s-a unit pentru a valida un act cu consecinţe majore pentru Regatul României, ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, care „a consacrat identitatea noastră națională”.