O zi de linişte la Topolniţa

Păşirea într-o mănăstire descoperă în profunzimea gestului deopotrivă povara golului pe care, ca şi Adam, îl porţi în sinele tău şi bucuria întâlnirii cu Cel drag, chiar în casa Lui. Paradoxal, tocmai această „rupere“ a firii umple inima cu focul nădejdii restauratoare a fiinţei. Cu atât mai mult, cu cât trăieşti sublimul stării în ctitoria unui sfânt. Este ceea ce am simţit şi noi, într-o zi albită de ninsoarea iernii, la Mănăstirea Topolniţa, unul dintre cele mai vechi aşezăminte din Episcopia Severinului şi Strehaiei.  

La numai 20 km de Drobeta-Turnu Severin, pe valea râului Topolniţa, între satele Schitu de Jos şi Schitu de Sus, pe raza comunei Izvoru Bârzii, într-un decor de basm cu rezonanţe pustniceşti, se află Mănăstirea Topolniţa. Un extraordinar ansamblu monahal care, potrivit tradiţiei, a fost ctitorit de Sfântul Nicodim de la Tismana. Aici, într-o dimineaţă de februarie, privind chipul sfântului, am trăit înfrângerea rătăcirii omeneşti ca pe o dulce şi neasemuită liniştire a firii şi am simţit că dacă vrei şi cauţi, lumina Raiului ţi se descoperă.

Scurtă istorie a aşezământului

Este greu să înghesui în câteva rânduri istoria de veacuri a acestui aşezământ, dar până şi lucrul acesta este posibil când calci aici unde Sfântul Nicodim de la Tismana, plecând de la Vodiţa, a hotărât loc de mănăstire închinată Maicii lui Dumnezeu. Biserica actuală, care datează din 1646, a fost ctitorită pe vatra uneia mai vechi, zidită chiar de Sfântul Nicodim, după Vodiţa şi înaintea Tismanei, pe care o termină la 1378. Matei Basarab, ajuns pe Valea Topolniţei, găseşte în paragină mănăstirea şi îl însărcinează pe căpitanul său de dorobanţi, Lupu Buliga din Ciovârnişani, să „derege“ străvechea mănăstire, ctitorită de străbunii domnitorului, boierii Craioveşti. Noul ctitor schimbă hramul „Sfântul Arhanghel Mihail“, pus de Sfântul Nicodim în amintirea Mănăstirii Hilandar  din Athos, alegându-l pe cel al Sfântului Ioan Botezătorul. Pictura a fost executată la 1673 de către Dima Vlahul şi Gheorghe din Tralles din Grecia, cu cheltuiala paharnicului Curea, în stil pur bizantin, foarte asemănătoare cu cele din epocă de la Meteore şi de la Muntele Athos. Remarcabilă este  fresca „Judecata de Apoi“ de pe peretele vestic. În urma secularizării din 1864, mănăstirea a fost părăsită, iar chiliile ridicate în 1640 au fost distruse. În 1912, Comisia Monumentelor Istorice repară parţial aşezământul, în 1930 reînnodându-se viaţa monahală în mănăstire. În 1943, este numit stareţ părintele Graţian Rădac, care în 1948 a sculptat tot mobilierul bisericii. Aici s-au refugiat Ghiţă Cuţui Olteanu şi Simion Mehedinţeanu, panduri ai lui Tudor Vladimirescu. În cadrul ansamblului se mai află şi o biserică de lemn, cu hramul „Sfinţii Constantin şi Elena“, construită în 1832 în satul Spineni din judeţul Gorj, strămutată aici după 160 de ani.

Copleşiţi de măreţia lumii cerului

Intrăm în sfântul lăcaş cutremuraţi de Judecata finală pictată în exterior, descoperindu-ne durerea goliciunii din fire. Îngenunchem şi tăcem în rugăciune, copleşiţi de măreţia lumii cerului pictată la interior. În faţa sfinţilor, cuvintele dispar, nu-ţi mai folosesc. O aşteptare ţi se aşază pe inimă, plinită curând prin prezenţa Lui. A Celui ce vine, negreşit, ca o gazdă în întâmpinarea oaspetelui. Simţi cum, deodată, „ruptura“ fiinţei se vindecă, inima începe să spere şi o lacrimă taie vertical, pe interior, sufletul. Semn că eşti primit, aşezat la cină şi ospătat. O căldură îţi umple trupul. În pridvor, te aşteaptă el, Sfântul Nicodim.

„Credem că acesta este cel mai vechi portret al sfântului, pictat imediat după şirul ctitorilor, în partea nordică. Deşi a fost canonizat mult mai târziu, apare în iconografie încă din secolul al XVII-lea. Este asemănător cu cel de la Tismana. El ne susţine credinţa“, ne mărturiseşte părintele arhimandrit Pavel Nicolaescu, stareţul mănăstirii.

Totdeauna acasă, în casa Lui

În faţa sfântului, părintele arhimandrit ne vorbeşte despre obşte, despre restaurarea picturii de către artiştii Elena Murariu şi Şerban Anghelescu, despre consolidările de peste ani ale clădirilor, şi mai ales despre părintele Graţian Rădac, care s-a nevoit aici 47 de ani, până în 1990. „Din fericire pentru această zonă, mănăstirea a rămas deschisă credincioşilor în perioadă ateist-comunistă datorită a doi nevoitori: părintele stareţ Graţian Rădac şi părintele Vichente Popescu. În prezent, suntem opt vieţuitori. De aici au plecat Preasfinţitul Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei, părintele Ioanichie, stareţul Mănăstirii Vodiţa, fraţii mei de sânge. Împreună ne aducea mama aici de cel puţin două ori pe an. A intrat în mănăstire mai întâi Preasfinţitul, la 17 ani, apoi noi. Ne spovedeam aici, fiindu-ne duhovnici, de copii, părinţii Graţian şi Vichente. Eu am ajuns după stagiul militar, în primăvara lui 1988. Când veneam în mănăstire mi se părea că păşesc în Rai. Acum, în orice moment al zilei sau al nopţii, când intru în biserică, simt faptic, în trăire, ceea ce ne învaţă Părinţii pustiei: rugăciune lăuntrică. Feţele sfinţilor, ale Mântuitorului, Maicii Domnului şi Sfântului Ierarh Nicolae, din cele trei cele mai vechi icoane de aici, te scot din indiferenţă. Şi trebuie să vorbeşti cu Dumnezeu. Golul pe care îl simte lumea de astăzi este golul pe care l-a simţit Adam după ce a căzut în păcat. Şi el, şi Eva se simţeau goi pentru că pierduseră harul dumnezeiesc. Nouă acum nu ne lipseşte, am putea spune, nimic, chiar dacă ne simţim goi. Trebuie doar să ştim că suntem goi şi să căutăm să ne împlinim. Să fim convinşi că prin ajutorul lui Dumnezeu, Care nu a precupeţit nici jertfa Fiului Său ca să ne răscumpere, să ne scoată din acest gol, avem şansa de a ne umple de har dumnezeiesc, de a ne restabili, cum zicea părintele Stăniloae, în starea aceea dintru început, când eram plini de har. Dumnezeu nu este departe, în ceruri, ci omniprezent, şi mai ales în casa Sa. Un bătrân din Schitul de Sus, trăind o viaţă cu multe osteneli şi lipsuri, vorbind despre Dumnezeu spunea: «Dacă vrei să te întâlneşti cu cineva drag, unde îl cauţi? La casa lui. Tot aşa, şi pe Dumnezeu Îl găsim la casa Lui. În Biserica Lui. El este prezent peste tot, dar mai ales în casa Lui»“, ne mărturiseşte părintele arhimandrit.

Trăirea din biserică, vorbele părintelui stareţ şi cele ale bătrânului din Schitu de Sus ne liniştesc şi ne restabilesc în lumina naşterii noastre cele dorite. De aceea, plecarea din mănăstirea aceasta nu a mai fost despărţire, ci permanentă revenire în sine, ca la o cină în casa Domnului, Gazda veşnic prezentă.