O zi printre refugiaţii din nordul ţării

La granițele din nord-estul țării sunt lacrimi de tristețe, dar mai multe de bucurie. Bucuria că au reușit să scape teferi din fața celei mai mari crize umanitare a acestor zile. Femei cu copii mici, dar neînsoțite de bărbați. Familii despărțite, însă fără voia lor. Sunt voluntar al Crucii Roșii de 20 de ani, dar niciodată nu am crezut că ceea ce învățam la cursurile de instruire voi avea ocazia vreodată să aplic în realitate. Duminică, 27 februarie, am fost martor al solidarității și al puterii umanității. Cred că este cea mai mare mobilizare a oamenilor simpli pe care am trăit-o.

În cele ce urmează vă prezentăm numai câteva mărturii ale celor pe care i-am întâlnit, reprezentanţi ai Poliţiei de Frontieră şi refugiaţi din calea războiului din Ucraina:

„Trebuie să fim solidari”

„În Punctul de Trecere a Frontierei Petea, pe sensul de ieșire din țară se lucrează pe șase artere de control, iar pe intrarea în țară pe patru artere. În ultimele 24 de ore (27 februarie 2022) au ieșit din țară pe la punctul Petea aproximativ 4.200 de persoane, dintre care 1.800 de cetățeni ucraineni. Pe sensul de intrare în România, dintre cele 3.700 de persoane, 1.300 au fost cetățeni ucraineni. Majoritatea cetățenilor ucraineni care vin la punctul de frontieră Petea se află în tranzit, cei care ies din țară și pleacă spre state din vestul Europei, iar cei care intră în țară vin din state din vestul Europei și se duc spre alte localități de frontieră de unde doresc să își preia aparțină­torii, familiile, toți cei care au intrat prin diverse puncte de frontieră în țara noastră și pe care după ce îi vor prelua îi vor duce în state din Spațiul Schengen. Prin Punctul de Trecere a Frontierei Halmeu, în cursul zilei de sâmbătă, 26 februarie 2022, au intrat în țară 800 de ce­tă­țeni ucraineni şi au fost doar trei solicitări de azilant în România. Situația pe care o traversăm cu toții în acest moment are în cea mai mare parte un caracter umanitar.

Trebuie să fim solidari și să conjugăm toate eforturile, toate structurile, indiferent că sunt ale statului român, indiferent că vorbim despre voluntari și sigur că prezența Crucii Roșii Române în PTF Petea este până la urmă în beneficiul po­pu­­la­­ției, ­indiferent că vorbim de cetățeni români sau ucraineni” (Oana Pârcălab - Poliția de Frontieră Sa­tu Mare).

 

„Domnul să ne ajute să putem să rezistăm”

„Noi suntem din Ismail, din Ucraina, iar fratele din Odesa. Suntem în România în tranzit, vrem să ajungem în Germania. Am plecat pentru că este război și oamenii au rămas fără case. Oamenii stau fără apă, fără mâncare, se ascund sub pământ: buncăre, metrou. Nu e altă ieșire... Celor care nu au doi, trei copii nu le dă voie să iasă din țară... și bătrânilor le dă voie. Nu ne dă voie să umblăm prin oraș, trebuie să stăm ascunși în case. Știu că o femeie a născut ieri noapte în subteran. Ne este greu. La toți ne este greu (și plânge). Am apucat să umplem maşina doar cu ce am strâns într-o oră, cât ne-am organizat. Câteva haine, cele mai importante. Nu știu ce se va întâmpla! Domnul acum să ne ajute să putem să rezistăm. Mulțumim tuturor celor care se roagă pentru Ucraina. Mulțumim românilor și moldovenilor pentru că au ieșit înaintea oamenilor să ne ajute: dau mâncare, adăpost, haine, medicamente. Mulțumim foarte frumos pentru tot!” (Lia, 26 de ani, mamă cu doi copii).

 

„Sunteți ca o adevărată familie”

„Suntem din Kiev, două femei care călătorim împreună cu copiii noștri spre Polonia, unde avem niște rude. Nu știm pentru cât timp. Bărbații noștri au rămas în Ucraina. Ne-am trezit devreme joi dimineață îngroziți. Ne-a fost greu să credem ce se întâmplă. Bombe... era groaznic. Nu știam ce să facem. Prima dată am zis că vom rămâne acasă, dar apoi ne-am gândit la copii și ne-am decis să fugim. Soții noștri ne-au dus până la granița cu Moldova, iar ei au fost nevoiți să se întoarcă. Noi am ajuns acum aici, în România. Este psihologic foarte greu pentru noi. Suntem ucraineni și țara noastră este în pericol. Oamenii mor... pentru ce? Vreau să le mulțumesc românilor pentru că am întâlnit mulți oameni în Iași, la granițe, care ne-au ajutat. Suntem cu adevărat recunoscători. Sunteți ca o adevărată familie!” (Iulia, 49 de ani, profesoară de engleză).

 

„Toată viața mea este în Odesa”

„Suntem din Odesa. Sora mea și copiii ei au stat timp de trei zile în Ucraina într-un buncăr. Cel mai mic copil are 3 luni. Sunt bombe, este război, oamenii mor, copiii mor. Aici am ajuns cu cei doi copii ai mei. Mă îndrept spre Polonia sau nu știu exact unde o să mă opresc. Nu am pe nimeni. Toată familia este în Odesa. Casa mea, mama mea, mașina, toată viața mea este în Odesa. Tatăl meu este rus, mama este ucraineancă. Tatăl meu a murit în urmă cu 10 ani în Rusia, iar acum Rusia omoară oamenii mei. Soțul meu a rămas în Odesa... este bărbat și este nevoie de el acolo. Copiii lui au nevoie de tată, dar se pare că și țara are nevoie de el” (Svetlana, 32 de ani, ­mamă cu doi copii).

 

„Înainte de război eram foarte fericiți”

„Am fugit din Kiev împre­ună cu cei trei copii ai mei și cu cățelul. Soțul meu a rămas în Ucraina, nu a avut voie să plece. Suntem foarte speriați. Acum plecăm către prietenii noștri din Budapesta. Înainte de război eram foarte fericiți. Aveam propria afacere, copiii erau la studii, acum nu știm ce va fi. Am auzit bombele, suntem în­groziți” (Julia, 54 de ani).