​​​​​​​Odovania praznicului Pogorârii Sfântului Duh; Sf. Cuv. Ilarion cel Nou, egumenul Mănăstirii lui Dalmat; Sf. Cuv. Visarion

Sfântul Cuvios Ilarion cel Nou, egumenul Mănăstirii lui Dalmat († 845) a trăit în veacul al IX‑lea, pe vremea împăraţilor din Constantinopol: Nichifor I (802‑811), Stavrachie (28 iulie - 2 octombrie 811), Mihail I Rangabe (811‑813), Leon V Armeanul (813‑820), Mihail II (820‑829) şi Teofil (829‑842).

Sfântul Ilarion era din Capadocia, iar părinţii săi se numeau Petru şi Teodosia. „Tatăl său era cunoscut împăratului, pentru că el dădea pâine pentru masa acestuia. După ce a crescut, Cuviosul a fost dat la şcoală ca să înveţe Sfintele Scripturi, iar când s‑a făcut ca de 20 de ani, a lăsat pe tatăl şi pe mama sa, casa, bogăţia şi pe toată lumea, după cuvântul Evangheliei, şi s‑a făcut monah în mănăstirea ce se numea a lui Dalmat, şi acolo a luat marea şi îngereasca schimă. Având ascultare desăvârşită, smerenie şi linişte, a slujit în grădina mănăstirii zece ani şi, după ce şi‑a curăţit sufletul de toată patima şi a strălucit cu virtuţile ca soarele, atunci, cu harul cel dumnezeiesc, a ajuns făcător de minuni, izgonind un duh necurat care bântuia pe un tânăr. Pentru aceasta, egumenul mănăstirii l‑a făcut preot, fără ca el să ceară. După moartea acelui egumen, trecând câţiva ani, Sfântul a plecat din mănăstire şi a trecut în ţinutul numit Opsichion şi, de acolo, a mers la Mănăstirea Cataron. Înştiinţându‑se de aceasta, monahii mănăstirii sale au dat de veste Sfântului Nichifor (2 iunie), care era atunci patriarh al Constantinopolului, iar acesta, la rândul său, a vestit pe împăratul Nichifor (802‑811), îndemnându‑l să trimită ca să‑l aducă înapoi pe Cuvios. Drept aceea, Sfântul, ascultând de îndemnurile împăratului şi ale patriarhului, s‑a întors şi a fost făcut egumen şi arhimandrit, cu hotărârea sinodului, după cum era acolo obiceiul. Astfel a păstorit Cuviosul opt ani turma lui Hristos, ca ucenic al dascălului său, Sfântul Grigorie Decapolitul (20 noiembrie)”, după cum consemnează Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul X, luna iunie.

Când ajunge la conducerea imperiului Leon al V‑lea Armeanul (813‑820), a fost reluată lupta împotriva sfintelor icoane. Cuviosul Ilarion a fost adus la împărat ca să fie determinat să susţină politica iconoclastă a acestuia. „Sfântul l‑a mustrat, numindu‑1 păgân şi un nou Iulian, lepădat de credinţă. Atunci s‑a mâniat împăratul pentru cuvintele acestea şi, îngrozindu‑1 că are să‑i dea nesuferite chinuri, l‑a închis în temniţă. După o vreme, aducându‑l iar la cercetare şi cu nimic sporind, l‑a dat patriarhului, cel de un gând cu împăratul, anume Teodot, care luase tronul după izgonirea, pentru dreapta credinţă, a fericitului Nichifor. Acest eretic Teodot a făcut Cuviosului Ilarion acelaşi lucru ca şi împăratul, închizându‑l într‑o temniţă întunecoasă şi chinuindu‑l multe zile cu foamea şi cu setea” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul X, luna iunie).

Aflând ucenicii săi de suferinţele Cuviosului pentru dreapta credinţă, au mers la împărat şi i‑au cerut să‑l elibereze, iar ei se vor supune voinţei acestuia. „Împăratul, bucurându‑se, le‑a dat îndată pe Părintele lor. Astfel, fiind dus Sfântul în mănăstire, acesta a rămas ceva vreme, primind puţină odihnă după acele pătimiri. El a fost reîntors la pătimiri pentru că împăratul, văzându‑se batjocorit de călugării care nu‑şi împliniseră făgăduinţa, a trimis pe ostaşii săi ca să-i pedepsească pe monahi, iar pe Sfânt să‑l închidă în temniţa din Mănăstirea Faneon. A stat în temniţa aceea şase luni, primind multe necazuri şi ocări de la egumenul mănăstirii. Când a fost dus iarăşi la Constantinopol, din porunca împăratului, pătimitorul lui Hristos, Ilarion, neascultând de împărat, a fost închis în altă mănăstire, care se numea Ciclovia, unde a fost ţinut doi ani şi şase luni într‑o temniţă murdară. De acolo l‑au scos pe Sfânt şi, primind multe bătăi, a fost surghiunit în cetatea Protilia” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul X, luna iunie).

După asasinarea împăratului Leon, a devenit împărat Mihail al II‑lea (820‑829), care a poruncit să-i elibereze din legături şi din temniţe pe toţi cei care au pătimit pentru dreapta credinţă. După eliberare, Sfântul Ilarion nu s‑a întors în mănăstirea sa, pentru că „scaunele bisericeşti erau încă ţinute de învăţătorii mincinoşi”. El „a aflat adăpost la o bătrână credincioasă, care i‑a zidit pe moşia ei o chilie, într‑un loc liniştit, slujindu‑i lui timp de şapte ani”.

În timpul domniei împăratului Teofil (829‑842), luptătorul împotriva icoanelor, în anul 829 a dat „poruncă să fie prinşi toţi cei care mărturisiseră credinţa lor în sfintele icoane şi a început a‑i sili să lepede cinstirea icoanelor, aruncându‑i în temniţă. Atunci a fost cercetat şi Sfântul Ilarion, ca să se vadă dacă se va supune poruncii împărăteşti. Însă, pentru că Sfântul l‑a mustrat pe Teofil, ca pe un necredincios şi înşelător, a primit pedeapsa celor 117 lovituri de toiag pe spate şi, după aceea, a fost izgonit în insula Afusia, aproape de insula Alona, ce se afla sub cârmuirea Arhiepiscopului Proconisului. Acolo, săpând Sfântul într‑o piatră, şi‑a făcut o chilie mică şi îngustă, iar prin rugăciune a scos apă şi a vieţuit acolo opt ani” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul X, luna iunie).

După moartea împăratului Teofil, soţia lui, împărăteasa Teodora, „a adunat în sinod, în anul 843, la Constantinopol, pe toţi mărturisitorii şi Cuvioşii Părinţi care erau izgoniţi şi au întărit Ortodoxia, înălţând şi cinstind sfintele icoane. Atunci, şi Cuviosul Ilarion a fost eliberat din surghiun şi s‑a întors la Mănăstirea lui Dalmat. Vieţuind acolo trei ani şi strălucind cu faptele bune şi minunile sale, a trecut la Domnul în anul 845, fiind de 70 de ani” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul X, luna iunie).