Înainte-prăznuirea Înălţării Sfintei Cruci; Sf. Cuv. Ioan de la Prislop; Sf. Mc. din Dobrogea: Macrobie, Gordian, Ilie, Zotic, Lucian şi Valerian; Sf. Mc. Corneliu Sutaşul; Sf. Sfinţit Mc. Ciprian, Episcopul Cartaginei

Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop (sec. XV-XVI) „s‑a născut spre sfârşitul veacului al XV‑lea, în satul Silvaşul de Sus, din apropierea oraşelor Haţeg şi Hunedoara. El îşi însoţea părinţii la lucrul câmpului, unde, treptat, a început să înţeleagă, din contemplarea naturii, înţelepciunea şi atotputernicia Ziditorului tuturor. Credinţa i‑a sporit prin învăţăturile primite de la părinţii săi dreptcredincioşi şi prin rugăciunile făcute în biserica satului, dar şi în singurătate. Dorind să‑şi închine întreaga viaţă lui Dumnezeu, a părăsit casa părintească şi s‑a închinoviat în obştea călugărilor de la Mănăstirea Prislop, ctitorită de Sfântul Nicodim de la Tismana (^ 1406), în care se păstrau încă vii amintirea şi rânduiala lăsate de marele stareţ. După mai mulţi ani şi după ce s‑a deprins cu virtuţile ascultării şi smereniei, cu binecuvântarea duhovnicului său s‑a retras pe malul abrupt al pârâului Slivuţ, nu departe de mănăstire, unde şi‑a săpat singur o chilie în piatră, cunoscută până azi sub numele de Chilia sau Casa sfântului. Aici a vieţuit în neîncetate rugăciuni şi posturi, bine plăcând lui Dumnezeu. Viaţa sa îmbunătăţită s‑a sfârşit, potrivit tradiţiei locului, în acest fel: pe când îşi făcea o fereastră la chilia lui, doi vânători, de pe versantul celălalt al prăpastiei, l‑au împuşcat, neştiind că vieţuia în acele locuri. Poporul dreptcredincios l‑a cinstit cu evlavie ca sfânt încă din timpul vieţii, dar şi după neaşteptatul lui sfârşit. Vestea despre el s‑a răspândit şi în Ţara Românească, de unde au venit câţiva călugări care i‑au cerut trupul, ducându‑l şi tăinuindu‑l într‑una dintre mănăstirile de peste munţi. Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop stă până astăzi pildă vie de sfinţenie pentru credincioşii din părţile Haţegului şi Hunedoarei, iar chilia sfântului rămâne loc de pelerinaj pentru toţi cei care se îndreaptă către vestita Mănăstire Prislop” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul I, luna septembrie).

Sfinţii Mucenici din Dobrogea: Macrobie, Gordian, Ilie, Zotic, Lucian şi Valerian, „au pătimit pe la anul 320, în vremea persecuţiei împăratului Liciniu (308‑324). Dintre ei, Macrobie era din Paflagonia şi Gordian din Capadocia. Pentru credinţa lor creştină, au fost surghiuniţi în Dobrogea, la Tomis, unde erau întemniţaţi şi alţi creştini: Ilie, Zotic şi Lucian, de neam roman. Martirologiul roman îl numeşte pe Gordian episcop, ceea ce înseamnă că a păstorit o scurtă vreme Biserica din Sciţia Mică în vreme de prigoană. Toţi aceştia, după multe chinuri, au primit sfârşitul prin sabie, din porunca dregătorului Maxim. Creştinul Valerian le‑a îngropat cu evlavie trupurile şi s‑a săvârşit plângând pe mormântul sfinţilor” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul I, luna septembrie).

Sfântul Mucenic Corneliu Sutaşul (sec.I) „a trăit pe vremea Sfinţilor Apostoli şi este cel dintâi care a venit din lumea păgână la credinţa creştină. Era sutaş în armata romană, adică avea sub ascultarea sa 100 de ostaşi, din ceata ce se chema Italica. A trăit pe vremea împăratului Tiberiu (14‑37), iar slujba o avea în Cezareea Palestinei. Deşi era păgân din naştere, Corneliu, om drept şi temător de Dumnezeu, ducând o viaţă fără prihană şi făcând multă milostenie săracilor, se ruga totdeauna lui Dumnezeu cel adevărat, pe Care Îl cunoştea, atât el, cât şi toată casa lui, din citirea cărţilor Legii Vechi. Chipul în care s‑a făcut creştinarea şi venirea lui la Hristos îl aflăm de la Sfântul Evanghelist Luca (Faptele Apostolilor, 10‑11). Dumnezeu rânduise ca prin Sfântul Corneliu să arate că împărăţia lui Dumnezeu este deschisă tuturor seminţiilor pământului. Deci, a văzut un înger care l‑a îndemnat să‑l cheme în casa lui pe Sfântul Petru, care se afla aproape de Cezareea, la Iope. Venind Petru şi vorbind tuturor celor care‑l ascultau despre Hristos şi despre taina puterii Lui de mântuire, Dumnezeu a trimis asupra lor pe Duhul Sfânt şi, crezând ei în Hristos, Sfântul Petru i‑a botezat pe toţi. Sfântul Corneliu, după o vreme, l‑a însoţit pe Apostolul Petru în multe dintre călătoriile lui misionare şi, pentru râvna şi vrednicia lui, a fost aşezat episcop în cetatea Skipsis, în provincia Misia din Asia Mică. Cu multă stăruinţă, Corneliu a izbutit să încreştineze pe mulţi dintre locuitorii cetăţii, în frunte cu însăşi căpetenia lor, dregătorul Dimitrie (prăznuit în 11 septembrie), om foarte iscusit şi înţelept, cu bun sfat, care a crezut împreună cu toată casa lui. Cu mulţumirea de a‑i vedea pe credincioşii din cetate crescând în credinţă, în nădejde şi în dragoste, Sfântul Corneliu şi‑a încheiat viaţa apostoleşte, ducându‑se în pace la Domnul” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul I, luna septembrie).

Sfântul Sfinţit Mucenic Ciprian, episcopul Cartaginei (^258) s‑a născut pe la anul 210 în Cartagina, într‑o familie păgână nobiliară, foarte bogată, primind numele de Caecilius Ciprianus, poreclit și Thascius. Nu avem informații despre anii tinereții sale, nici despre școlile urmate, dar luând în considerare reputația sa la vârsta de 35 de ani, când s‑a convertit la creștinism, deducem că și‑a însușit o cultură profană vastă și profundă.

Convertirea la creștinism din anul 245 a fost pregătită timp îndelungat de preotul Caecilius sau Caecilianus, pe care Sfântul Ciprian îl respecta și iubea ca pe un părinte și care la rândul său i‑a încredințat la moarte îngrijirea familiei sale. Convertirea a produs o schimbare radicală a mentalității și concepției Sfântului Ciprian despre viață, schimbare de care este uimit el însuși. A fost înzestrat cu două mari virtuți: castitatea și dragostea. A vândut o parte din avere pe care a împărțit‑o săracilor și a fost hirotonit preot în anul 247. La scurt timp după aceasta, murind Episcopul Cartaginei Donatus, a fost ales episcop în anul 249.

Ca episcop s‑a preocupat mai întâi de disciplina în Biserică. A interzis noilor convertiți de a mai practica vechile lor profesii, în special teatrul. Pune mare accent pe ascultare în Biserică.

Persecuția care a izbucnit în anul 250, sub împăratul Deciu (249- 251) și care a avut efect mai mare asupra Africii, a făcut să crească numărul apostaților. Pentru a curma tulburarea produsă în Biserică, Sfântul Ciprian s‑a retras într‑un loc ascuns. I‑au fost confiscate bunurile, iar adversarii săi l‑au acuzat de trădare față de Biserică. Acuzația este nejustificată pentru că Sfântul Ciprian, rânduit de la Dumnezeu, cum notează și biograful său, a mers pe calea muceniciei.

După aproximativ 15 luni de absență, Sfântul Ciprian s‑a întors la Cartagina, unde a avut mult de luptat cu cei care se lepădaseră de creștinism. Ca regulă generală pentru apostați, el a cerut penitență. În această situație au intervenit protestele din partea mărturisitorilor rămași în viață. Pe aceștia i‑a felicitat, atenționându‑i însă asupra păcatului mândriei, din care cauză vor cădea și ei. Sfântul Ciprian, de comun acord cu Biserica Romei și episcopii africani, a reprimit pe apostați, însă treptat, după un timp de penitență, excepție făcând cei bolnavi pe moarte. A fost nevoit să ia măsuri aspre cu adversarii săi la episcopat, care preconizau o sciziune în Biserică, excomunicându‑i. În această privință a avut și acordul episcopilor africani convocați la Sinodul de la Cartagina, din anul 251.

O contribuție deosebită a avut episcopul cartaginez pe tărâm social odată cu izbucnirea ciumei între anii 252‑254 și a unui nou val de persecuții. În fața comportării dezastruoase a unor oameni (chiar creștinii părăseau pe cei bolnavi de teama infectării), a tâlhăriilor și jafurilor întreprinse asupra caselor părăsite, Sfântul Ciprian condamnă cu sinceritate această atitudine, face nenumărate acte de milostenie și‑i îndeamnă pe creștini la întrajutorare frățească, salvând viața multora.

În perioada de liniște relativă, stabilită după anul 253, odată cu urcarea pe tronul imperial de la Roma a lui Valerian, Sfântul Ciprian se ocupă de cei năpăstuiți și întărește disciplina în biserică.

În ultimii ani ai vieții s‑a confruntat cu problema rebotezării ereticilor. Se pronunța pentru rebotezarea lor, spunând că botezul e valabil numai dacă e făcut în numele Dumnezeului celui adevărat. Atitudinea sa este susținută de Sinodul african din 1 septembrie 256, dar intră în conflict cu Papa Ștefan, care administra ereticilor după penitență numai punerea mâinilor, recunoscând botezul.

În anul 256, izbucnind persecuția împăratului Valerian (253-260), Sfântul Ciprian a fost exilat la Curubis în urma sentinței dată în fața proconsulului Aspasius Patemus. În anul 257 este chemat din exil de urmașul lui Aspasius, Galeriu Maximus, și după unele încercări de atragere a sa la păgânism, l‑a condamnat la moarte la 14 septembrie 258. Executarea s‑a făcut prin sabie la Ager Sexti, lângă Cartagina.