Oina, o frumoasă tradiţie neglijată

Oina, sportul nostru naţional, cum mai este numit, a cunoscut suişuri şi coborâşuri de-a lungul istoriei. Originile acestui joc se pierd în timp şi se pare că sunt legate de tradiţia oieritului, fiindcă mulţi termeni din joc sunt regăsiţi şi în această îndeletnicire: "a oina oile" înseamnă a le coborî toamna din munte, căpitanul echipei de oină este numit "baci", bastonului i se spune "bâtă", jucătorului prins în centrul terenului i se spune "jucător la strungă", jucătorilor aflaţi la prindere - "păscari".

Avem mărturii ale existenţei unor variante ale acestui sport încă de acum câteva sute de ani. Prima menţionare a oinei o găsim într-o ştire de la 1763 lăsată de preotul Nicolae Stoica din Haţeg, ştire pe care istoricul Nicolae Iorga ne-o aduce în atenţie prin lucrarea "Observaţii şi probleme bănăţene": preotul povestea că juca împreună cu copiii, în curtea bisericii, un joc asemănător cu oina, numit "lopata mică". În 1782, un medic maramureşean, Istvan Natyus, îşi publică manualul de dietetică, în care pledează pentru practicarea educaţiei fizice, descriind beneficiile pe care le aduc sănătăţii mersul pe jos, canotajul, trânta şi oina. În vremea comunismului, oina a cunoscut o mare dezvoltare, înfiinţându-se în anul 1949 Comisia Centrală de Oină. S-au înfiinţat şcoli de antrenori, de arbitri, s-a modificat regulamentul de joc şi aveau periodic loc competiţii. Un scriitor canadian fermecat de oină După 1989, acest sport a cunoscut, din păcate, un regres semnificativ, şi acesta este un paradox, fiindcă base-ball-ul (asemănător bătrânei oine) este un sport foarte iubit în America, a cărui cultură am importat-o masiv. În anul 2008, în Coreea de Sud au avut loc Jocurile Mondiale Tradiţionale, şi atunci oina a fost foarte apreciată, ca un joc complex şi dinamic, ce dezvoltă sportivilor o serie de însuşiri, cum ar fi: forţa, viteza, rezistenţa, supleţea, îndemânarea. Văzând oina, un scriitor canadian pe nume Paul Chartier, care a scris cartea "Jeux du Monde" (Jocurile Lumii) despre jocurile tradiţionale din întreaga lume, a felicitat sportivii români, spunând: "Bravo, români, este cel mai frumos joc cu baston şi minge mică din câte am văzut!". În anul 2003 s-au împlinit 110 ani de activitate competiţională organizată şi Federaţia Română de Oină a editat un buletin informativ - prilej de rememorare a vremurilor de glorie a oinei din urmă cu peste un secol, când la faza finală a competiţiei s-au aliniat 18 echipe. Deşi mulţi sperau că odată cu economia liberă vor apărea şi sponsorii care vor aduce un suflu nou competiţiilor de oină, lucrurile au stat pe dos, dispărând şi sponsorii tradiţionali ai străvechiului joc românesc -CAP-urile. Probabil este vorba iarăşi de un cerc vicios, aşa cum găsim şi în alte domenii care nu se dezvoltă pe cât ar putea şi merita: nu există sponsori, pentru că televiziunile nu promovează oina, televiziunile nu promovează fiindcă marele public nu este interesat de fenomenul oină, iar publicul nu este interesat fiindcă nu are unde să-l îndrăgească. Datorită implicării Federaţiei Române de Oină, acest sport merge totuşi mai departe. La începutul lunii iunie a acestui an, elevii Şcolii "Anastasia Păunescu" din Bucureşti, împreună cu partenerii lor spanioli din proiectul Comenius "Je découvre, je me découvre", de la Colegiul El Salvador din Torrelevega, au fost iniţiaţi, pe Stadionul Cotroceni, în tainele oinei de echipele Liceului "Alexandru Rosetti" din Vidra, Ilfov, a Şcolii cu clasele I-VIII din Cornetu, Ilfov, şi a Şcolii cu clasele I-VIII Nr. 54 din Bucureşti. Sperăm să vedem oina ajunsă la un adevărat nivel de sport naţional, cu sponsori şi stadioane de zeci de mii de locuri, fiindcă acest minunat sport cu rădăcini adânci în istoria noastră chiar o merită. Într-un număr viitor al ziarului vom prezenta un articol amplu despre echipa de oină a Seminarului "Nifon Mitropolitul" din Bucureşti, coordonată de profesorul de sport Bogdan Cotos.