Omul în datul ancestral al unităţii

Există o taină nevăzută prin care omul se poate afla pe sine în bucuria unei împliniri ancestrale. Fiecare pas pe care îl face din momentul venirii pe lume primeşte şansa unei atare descoperiri. Finalitatea şi puterea de a o obţine stau însă în puterea fiecăruia în parte. Pentru aceasta, Dumnezeu nu ne lasă niciodată singuri. El ne ridică atunci când am căzut, ne întăreşte când suntem slabi, ne mângâie când ne doboară întristarea. Urcăm şi iarăşi coborâm, cădem şi iarăşi ne ridicăm pentru a ajunge în cele din urmă la capăt. Bucuria şi tristeţea ne stau alături, ţinându-se de mână. Ce ne-am face însă în această călătorie dacă am singuri?

Întreaga învăţătură creştină se întăreşte pe mărturia ­ireversibilă a unităţii: „Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”. Dumnezeul nostru este aşadar Trinitate în Unitate sau Unitate de Trinitate. De aici avem de-a face cu o logică transmisibilă ontologic şi existenţial, în sensul că, nici în această viaţă, nici în cealaltă, nu putem exista de unii singuri. Permanenta căutare a unităţii şi comuniunii interpersonale ni se revendică prin calitatea de dat ontologic. Cu alte cuvinte, Dumnezeu pune în fiecare dintre noi, chiar de la momentul creaţiei, această calitate personală, zugrăvind-o în icoana chipului Său ca astfel să rămână veşnic neştearsă.

Fiecare om tinde asimptotic de la unitate la comunitate şi comuniune. Între cele două există însă câteva sensibile diferenţe. Prima, valabilă şi justificabilă mai ales în context social, adună laolaltă cetăţenii aceleiaşi naţii, motivând astfel o unitate de neam şi de limbă. Putem vorbi aşadar de „unitate naţională”. Cea de a doua merge mai la adânc, raportându-se la relaţiile interpersonale. În felul acesta există: „comuniune de familie”, „realitate comunitară”, „convieţuire”, „coeziune”. Deasupra celor două, într-un pronunţat înţeles duhovnicesc, se găseşte termenul de „comuniune”, definind prin excelenţă legătura omului cu Dumnezeu, transpusă în „comuniunea liturgică” şi „cuminecarea euharistică”. În această stare de fapt, omul primeşte cele mai înalte descoperiri interpersonale. Tovărăşia în care se găseşte aici întrece cu mult contextul naţional şi intersocial al unităţii şi comunităţii. Cu acest dat se trece de la „homo civicus” la „homo eucharisticus”, ca entitate a împlinirii ancestrale.

Toate cele trei realităţi definesc în mod ascendent aşezarea noastră din firescul existenţei create, spre întâlnirea cu Dumnezeu în veşnicie. Cert este deopotrivă că „nu putem trăi de unii singuri” în societate şi tot atât de cert este că „nu ne putem mântui de unii singuri” în Biserică. De aceea, în tainica Sa iconomie, Ziditorul nostru, cel în Treime lăudat, caută să ne aducă pe toţi laolaltă, să fim într-adevăr o inimă şi-un cuget, o credinţă şi-un neam, „o Pâine şi-un Potir”.

Poporul român a înţeles pe deplin această necesitate existenţială, reuşind ca prin unire să-şi ridice fiinţa deasupra vremurilor şi să-şi mărturisească cu tărie taina ancestrală a crezului său: „Pe-al nostru steag e scris unire,/ Unire-n cuget și simțiri/ Și sub măreața lui umbrire/ Vom înfrunta orice loviri/  Acel ce-n luptă grea se teme/ El însuși e rătăcitor,/ Iar noi uniți în orice vreme/ Am fost, vom fi învingători”  (Andrei Bârseanu, „Pe-al nostru steag e scris Unire”, 24 ianuarie 1859).