Onoare, resentiment, răbdare

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 03 Iunie 2009

Dacă există vreun sentiment trecut foarte repede sub timpul necruţător al istoriei, acesta este cel al onoarei. Mulţi îl consideră perimat, inutil, aparţinând acelor persoane cu coifuri şi zale din perioada Evului Mediu, deşi se face caz de el ori de câte ori cineva jignit peste o anumită limită nu mai are argumente pentru a-şi ascunde supărarea. Ceea ce mă surprinde fără încetare este problema modernă dacă apărarea onoarei nu este cumva un atentat la adresa bunului-simţ şi a răbdării. Niciodată nu am găsit o dilemă mai dureroasă şi crezută de foarte mulţi oameni. Onoarea este confundată astăzi cu resentimentul.

În creştinism, sentimentul onoarei a jucat un rol discret, dar acesta a existat dintotdeauna. Demnitatea umană trebuie să se manifeste într-un fel sau într-altul. Atunci când Mântuitorul a fost pălmuit de sluga arhiereului, nu Şi-a plecat ochii în jos, ci l-a mustrat plin de blândeţe şi l-a provocat să-i spună cu ce a greşit. Acolo a avut loc o manifestare a demnităţii şi a onoarei. Bineînţeles, aceste calităţi, sentimente, cum vreţi să le numim, trebuie învelite în smerenie, dar nu pot fi trecute cu vederea sub nici o formă. Să luăm exemplul martirilor, care s-au dovedit pătrunşi de această calitate, atunci când au refuzat darurile oferite de stăpânii lor. Nu au făcut-o voalat, ci deseori direct, arătând că ei slujesc mai întâi lui Dumnezeu şi sunt creştini, ceea ce îi împiedică să se tăvălească în noroiul linguşitorilor, doar pentru a-şi scăpa viaţa. Au fost plini de onoare creştină. Să luăm exemplul eroilor, din orice basm sau legendă, sau chiar al oamenilor din istorie, care au jucat un rol pozitiv. Mulţi au murit, au preferat să-şi dea viaţa sau măcar să şi-o rişte pentru a lăsa nepătat numele lor în faţa lui Dumnezeu. Se reproşează astăzi onoarei faptul că reprezintă, de fapt, un resentiment ascuns cu care nu te poţi împăca. Poate că în anumite cazuri este vorba de o fanfaronadă lipsită de nobleţe, pe care unii o arborează pentru a-şi face reclamă. Există, însă, cerinţe şi jigniri peste care un om nu poate trece fără a se face de râs. Nu răzbunarea este calea de a cere satisfacţie, dar, uneori, ai dreptul de a cere o explicaţie suplimentară, aşa cum a făcut şi Mântuitorul. Se mai spune, de asemenea, că apărarea onoarei este, de fapt, o renunţare la răbdare. Cei care propagă o astfel de părere au o falsă smerenie. Smerenia înseamnă în primul rând cunoaştere de sine, nu ploconire în faţa oricui te jigneşte. Bineînţeles că trebuie să ne rugăm pentru cei care ne fac rău, că trebuie să îi iubim, dar, totodată, trebuie să ne amintim pilda lui Matatia, detaliată în Cartea I a Macabeilor din Vechiul Testament. După pornirea războiului cu Antioh Epifanes, a avut loc o bătălie într-o zi de odihnă între armata regelui şi o parte din armata iudee. Iudeii s-au lăsat ucişi pentru că nu le era îngăduit să lupte în zi de odihnă. Matatia a auzit de această întâmplare şi a decretat că oamenii trebuie să ia arma în mâini şi să continue războiul, chiar dacă bătăliile vor avea loc de atunci înainte numai sâmbăta (I Macabei 2, 32-41). Au călcat ei, oare, legea lui Dumnezeu? Se pare că nu, de vreme ce victoriile s-au succedat rapid în favoarea lor. Sâmbăta era făcută pentru om, nu omul pentru sâmbătă. Calci smerenia dacă îţi aperi onoarea şi demnitatea? Trebuie să ţii la legea răbdării, atunci când se impune să îţi aperi familia şi copiii? Acestea sunt non-sensuri. În concluzie, apărarea onoarei şi a demnităţii trebuie să fie preferată răbdării în situaţii critice: apărarea dreptei-credinţe, defavorizarea gravă a unor persoane cunoscute sau a noastră înşine. Orice virtute pe care insistăm prea mult se transformă în viciu, dacă uităm scopul ei: îndumnezeirea. De aceea, doar falsa smerenie şi falsa răbdare ne îndeamnă să renunţăm la onoare şi demnitate şi le confundă pe acestea cu resentimentul. Poate fi preotul vechitestamentar Finees considerat absurd pentru că i-a înjughiat pe Zimri şi femeia madianită? (Numerii 25, 7-10). Psalmul (105, 30) spune că i s-a socotit ca dreptate. Trebuie atunci să învăţăm că există anumite situaţii în care ne este îngăduit să ne apărăm onoarea. Nu doar îngăduit, ci şi necesar, pentru că un om fără onoare nu se poate numi creştin.