Ora de religie - mereu actuală și de folos

Sunt profesor de religie din toamna anului 2009. Ceea ce m-a determinat să îmbrăţişez această „misiune” a fost bucuria de a fi în permanentă comuniune cu Dumnezeu, alături de alţi oameni, într-o fierbinte şi continuă rugăciune, aducând mulţumire zi de zi mult milostivirii Sale, atunci şi acum, permanent, nădăjduind în Pronia divină, cu fiecare încercare de a aduce în prim-plan viaţa noastră spirituală, a fiecăruia dintre noi.

Dacă uneori m-am confruntat cu ispite, am crezut că sunt nevrednică ori poate am întâlnit oameni care nu priveau cu ochi buni propovăduirea Evangheliei în şcoli, am cutezat să cred cu tărie în cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, încurajându-i pe Sfinţii Apostoli în misiunea lor jertfelnică: „Mergând, învăţaţi toate neamurile… Şi, iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 19-20). Aşadar, Dumnezeu e prezent la fiecare lucrare bună a noastră, în fapt, la orice iniţiativă, la diferite activităţi caritabile, de voluntariat şi la fiecare oră de curs. El ne insuflă har în activitatea didactică, El Însuşi fiind Cuvântul, revelându-Se în coerenţa oricărui discurs iniţiat la clasă.

Întrebările elevilor noştri sunt multe şi parcă niciodată nu e timp pentru a răspunde pe îndelete la toate. Şi, totuşi, cu fiecare început de an şcolar, întrebarea care îi frământă pe adolescenţi, cu precădere, tineri ai zilelor noastre, este aceeaşi: „De ce Dumnezeu îngăduie răul în lume?” Desigur, e o temă controversată și complexă, care se cere a fi argumentată scripturistic şi patristic, dar, în esenţă, presupune împărtăşirea unor experienţe de viaţă, elevii noştri fiind copleşiţi de incertitudine, de ,,îngheţul din inimi”, uneori chiar al celor dragi, din familie. Ei sunt tulburaţi de oprelişti, emoţii negative şi contradictorii, de multe ori aflându-se în luptă aprigă cu Legea Iubirii, însemn al creştinilor: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuţi”
(Matei 22, 39).

Revenind la şcoală, în 2020, copiii se bucurau pentru începerea noului an şcolar parcă mai mult decât oricând, deşi au venit direct în clase (aliniaţi, cu distanţare fizică), fără flori, cu zâmbetele ascunse sub măşti, a fost un an altfel… Profesorii, şi ei bucuroşi, mai emoţionaţi ca oricând. Ochii expresivi ai elevilor şi ai profesorilor împărtăşeau bucuria revederii. Aş fi vrut să plâng şi să-i îmbrăţişez pe cei mici, ca altădată (îmi amintesc, anul trecut abia mă puteam ţine pe picioare, elevii din clasele primare îngrămădindu-se să-mi ureze bun venit cu braţele larg deschise).

O lună am putut fi alături de ei, faţă în faţă, am putut să ne privim, să vorbim, să glumim, să ne împărtăşim diverse gânduri și emoții, dar mai cu seamă să ne simţim normal, într-un ambient plăcut, încurajându-le starea de spirit cu predarea şi tălmăcirea unor învăţături de credinţă esenţiale în cadrul disciplinei religie (credinţa, iubirea, iertarea etc.).

Între timp, şcoala s-a mutat în on-line şi nu a fost o bucurie pentru cei mai mulţi. Vârsta copilăriei şi a adolescenţei este o etapă care stabilește relaţii interpersonale, iar în funcţie de trăirile proprii se construiesc, în timp, repere, trăsături de caracter şi de personalitate. Copiii se confruntă cu temeri, griji, frici, îndoieli şi dezamăgiri, au nevoie de modele, de persoane de referinţă, au nevoie de familie, de un cadru social benefic, securizant, un confort interior motivant, constructiv, o linişte în care să-şi ducă mai departe existenţa, cu tot cu visuri.

În aceste vremuri aspre, de mare impas, Mântuitorul Iisus Hristos ni se oferă, ca dintotdeauna, fiind Model Suprem de iubire şi bunătate. Credinţa ne va fi de acum reazem în multe zile mai puţin bune, iar nădejdea şi dragostea se vor concretiza în rugăciunea comună, ridicându-ne pe toţi cu privirea şi gândul spre Cer, acolo unde este lumina milostivirii Domnului nostru, revelatoare și vindecătoare - miracolul vieţii de zi cu zi.

Deși predarea cunoştinţelor prin intermediul tehnologiei reduce considerabil interacţiunea umană, elevii sunt în continuare dornici să afle lucruri noi, să dezbată probleme importante de viaţă, să comunice, să descopere. Ei vor să fie mereu încurajaţi, determinaţi să adopte valorile morale creştine, apoi să nu se abată de la ele, chiar dacă, în aceste condiţii, de privare a unor libertăţi, calea spre Adevăr este cu mult mai anevoioasă, mai încărcată de oprelişti şi provocări ideologice. „Până când poate progresa un om, care ar fi apogeul progresului său duhovnicesc?”, m-a întrebat cândva un elev de liceu. I-am răspuns cu toată convingerea, în puterea cuvântului Sfântului Ioan Gură de Aur: până la întipărirea frumuseţii lui Dumnezeu pe chipul omului. Mare mi-a fost mirarea să aflu că, ulterior, elevul în cauză a susţinut examenul de admitere la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Univer­sității din Bucureşti, iar acum este, la rându-i, profesor și, ce-i mai important, mulțumit de alegerea făcută.

Profesorul de religie este perceput de către elevi, dincolo de responsabilităţile care îi revin, conform fişei postului, ca un părinte iubitor, un bun prieten, dar şi un confident, de aceea este asaltat, în cadrul orelor, cu numeroase întrebări. Am constatat că este extrem de important să le răspundem sincer, punctual, cu argumente solide, fără a-i judeca, fără a fi surprinşi, descumpăniţi ori indignaţi de părerile lor.

Sunt de părere că experienţa de la catedră ne ajută şi pe noi, ca dascăli, să ne autoperfecţionăm, să evoluăm din punct de vedere cultural, pedagogic sau personal, pe plan moral-religios, dobândind experienţă, poate o şi mai mare încredere în reuşita lecţiilor, iniţial bine elaborate (structurate în conformitate cu particularităţile claselor), având convingerea că la fiecare întâlnire cu elevii (sesiune on-line sau la şcoală) participă şi Dumnezeu, prin Fiul Său, în calitate de Învăţător desăvârşit, Cel care ne-a încredințat că „unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).

 

Ştefania Ciungu este profesoară la Liceul Teoretic „Decebal” din București.