„Oraşele subterane“ ale Capadociei (II)

▲ locuri de refugiu împotriva invadatorilor ▲ 40 de aşezări-labirint subterane ▲ camere speciale pentru bucătării comune, săli de mese, pentru păstrarea alimentelor, dormitoare, cimitire şi închisori ▲ misterul istoric în ceea ce priveşte arta construcţiilor ▲ pelerinaje

la 30 de metri adâncime ▲ În cel mai mare „oraş subteran“ al Capadociei ▲ la Kaymakli se putea trăi în condiţii de supravieţuire peste 30 de zile ▲ caimacul de lapte - un brand pentru ţăranii turci din Capadocia ▲ la Cezareea, ruine şi moschei în locul bisericilor creştine ▲ Atât de uimitoare sunt oraşele subterane din Capadocia, încât sunt considerate a fi …a opta minune a lumii. De aceea, nu vom regreta dacă, după ce am vizitat locuinţele rupestre de la Goreme, Urgup, Otahisar, Nevşehir şi din celelalte situri istorice, ne vom opri, preţ de câteva ceasuri, în satul Kaymakli, situat la 19 kilometri sud de Nevşehir, pe drumul 765, ce duce la Nigde, pentru a intra în cel mai mare oraş subteran al Capadociei, azi Kaymakli, cândva Enegup. Kaymakli, oraşul laptelui-caimac Kaymakli ascunde, în adevăratul sens al cuvântului, urmele unei civilizaţii demult apuse, despre care doar ghizii îi mai amintesc turistului doar atunci când îl însoţesc pe potecile foarte înguste ale acestuia. Era un „oraş subteran“ în adevăratul sens al cuvântului, care se întindea pe 8 nivele şi care a fost construit clădire cu clădire, de-alungul a peste o sută de tunele. În prezent, doar patru nivele se mai vizitează, ceea ce înseamnă coborârea la aproape 80 de metri adâncime. specialiştii consideră că la Kaymakli s-au adăpostit, ani la rând, aproximativ 30.000 de oameni, toţi localnici ai „oraşului subteran“. Ruinele acestuia au fost descoperite începând cu anul 1950, iar accesul vizitatorilor a fost permis după 1964. De îndată ce vom trece de „porţi“, vom constata cât de înguste şi de incommode îi sunt căile. Potecile foarte înguste şi foarte joase, prin care ne strecurăm cu greu, multe dintre ele măsurând jumătate de metru, ne fac accesul destul de anevoios. Merită însă efortul. Există o singură contraindicaţie de a intra în subteran, aceasta referindu-se la persoanele care suferă de claustrofobie. Oraşul subteran de la Kaymakli, cu toate facilităţile traiului în condiţii de izolare, dar mai ales cu imensa sala de mese, precum şi cu depozitul de alimente, este o dovadă clară a spiritului practic al celor ce l-au locuit. Fără a exagera, i-am putea numi pe constructorii lui adevăraţi ingineri în conceperea şi dispunerea „oraşelor subterane“, în care se putea trăi, în condiţii de izolare, cel puţin 30 de zile. Arta lor constructivă rămâne un mister peste veacuri. Cât priveşte toponimicul turcesc „kaymakli“, de la localnici am aflat cu destulă uşurinţă faptul că acesta se referă la îndeletnicirea de bază a ţăranilor din sat, îndeletnicire moştenită din moşi-strămoşi, şi care constă în creşterea animalelor şi obţinerea câtorva produse lactate de bază, ca să folosim un termen din industria actuală. Aşa că pe ei i-a făcut celebri nu numai istoricul locurilor, ci şi faptul că, în hrana lor zilnică, şi astăzi, după atâtea secole, alimentul de bază este laptele, din care se prepară un produs unicat, deosebit de apetisant şi de hrănitor: caimacul de lapte. Potrivit reţetelor tradiţionale, din 15 litri de lapte se prepară un litru de caimac. Laptele-caimac a devenit deja un „brand“ al locuitorilor din zonă, prin care îşi atrag, de la an la an, tot mai mulţi turişti. Nici o biserică creştină în Cezareea Capadociei Tot în zona Capadociei, la extremitatea estică, se află oraşul Kaiseri, fosta Cezareea Capadociei (Caesarea Masaca) - oraş distrus de perşi în secolul al III-lea şi care, din secolul al IV-lea, a devenit principalul centru de iradiere a creştinismului, purtând numele de Kayseri. Oraşul se află în apropierea muntelui Erciyes, fostul vulcan activ, care are şi astăzi, deseori, fruntea încărunţită de zăpadă. Este un oraş mare al Turciei, cu o puternică industrie, în care însă, din păcate, nu mai există biserici creştine active. De abia se mai văd ruinele unor lăcaşuri creştine sau biserici creştine transformate în moschei, aşa cum e cazul bisericii închinate Preasfintei Fecioare Maria, o biserică păstrată din secolul al XI-lea. Cu bucurie, însă, vom constata, la finalul pelerinajului prin Capadocia, că suntem mult mai pătrunşi de spiritul creştin al acestor meleaguri. Este, totuşi, o mângâiere ce ne va alunga tristeţea faptului că, ajunşi aici, în îndepărtata Capadocie, nu am mai întâlnit comunităţi creştine practicante, la fel de puternice şi azi, precum cele din timpurile îndepărtate. Centrul de Pelerinaj „Sfânta Parascheva“ din Iaşi vă invită la pelerinaje externe