Oricât de puternică ar fi ispita, consimţirea cu ea şi apoi lucrarea păcatului ne aparţin în exclusivitate

Întreaga luptă duhovnicească a omului se dă în această viaţă în vederea dobândirii vieţii viitoare, împotriva patimilor, a păcatului şi a răului, pentru dobândirea şi lucrarea virtuţilor creştine. Ascetica ortodoxă şi scrierile duhovniceşti vorbesc la modul cel mai adânc şi cuprinzător despre idealul vieţii spirituale - desăvârşirea, sfinţenia, îndumnezeirea prin har şi lucrare, dar, până ajunge la aceasta, omul trebuie să biruie răul şi păcatul, până la a se statornici în practicarea binelui.

Părinţii filocalici numesc diferit păcatul. El este „zid între noi şi Dumnezeu“, „prăpastie“ şi „haos“. Prin păcat, omul refuză legătura cu Dumnezeu şi cu virtutea, care are ca expresie supremă atributele dumnezeirii şi se scufundă într-o viaţă paranaturală şi parafirească, desfiinţându-se ca fiinţă raţională. El distruge legătura harică dintre Dumnezeu şi om, îndepărtându-l pe acesta din urmă de Creatorul său şi, până la urmă, şi de el însuşi, de sinea sa autentică, în care se află ca o pecete chipul şi harul divin, cufundându-se în moartea spirituală.

În legătură cu originea păcatelor şi a patimilor, regăsim aceeaşi idee clară a Părinţilor duhovniceşti: în timp ce virtutea şi faptele bune izvorăsc din împreună-lucrarea omului cu Dumnezeu, cu harul divin, faptele rele, păcătoase şi pătimaşe aparţin exclusiv omului, voii sale libere. Mai mult chiar, „păcatul sau patima - aflăm de la Sfântul Ioan Scărarul - nu se află în fire în chip natural. Căci Dumnezeu nu e făcătorul patimilor“.

Cauzele păcatelor suntem noi. Cauza sa generală nu este nici ispita diavolului, nici slăbiciunea trupului, deşi acestea îl înlesnesc, ci „afecţiunea neraţională a sufletului faţă de plăcerea simţurilor“. La fel, Sfântul Marcu Ascetul spune că adevăratele cauze ale păcatelor depind de noi înşine. Oricât de puternică ar fi ispita, consimţirea cu ea şi apoi lucrarea păcatului ne aparţin în exclusivitate. Păcatul are, potrivit concepţiei sale, două cauze: neîmplinirea poruncilor şi faptele rele personale, de după Botez. Şi amândouă ne aparţin.

Orice păcat începe printr-o cădere a raţiunii din adevăr şi prin alunecarea vieţii noastre întregi într-o direcţie greşită, într-o rătăcire alături şi împotriva firii.

Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că prima formă de manifestare a păcatului este căderea sau abolirea raţiunii din postul ei de străjer al sufletului. Facultatea raţională a discernerii, precum şi lucrarea duhovnicească - a trezviei - sunt abolite.

Cu privire la felurile păcatelor, experienţa duhovnicească a Părinţilor filocalici îşi spune, şi de această dată, cuvântul. Ei nu teoretizează şi nu speculează asupra unei probleme atât de practice, existenţiale. Detaliile lor sunt esenţiale, fundamentale pentru toţi cei iubitori de frumuseţe duhovnicească, de sfinţenie.

Pornind de la împărţirea sufletului în: raţiune, iuţime şi poftă, Sfântul Ioan Damaschin vorbeşte despre păcatele din raţiune, precum: necredinţa, erezia, nebunia, hula (blasfemia), încuviinţarea păcatelor născute din partea pătimitoare; despre păcate ale iuţimii: ura, pizma, uciderea, pomenirea şi cugetarea la rău; şi despre păcatele părţii poftitoare, cum ar fi: lăcomia pântecelui, beţia, curvia, iubirea de avuţii, pofta de slavă deşartă şi de plăceri trupeşti.

Sfântul Maxim Mărturisitorul face distincţia între păcatul cu mintea şi cel cu fapta, iar Sfântul Isaac Sirul face referire la păcatele ce se fac din slăbiciune şi fără voie, la cele făcute din neştiinţă, la cele făcute cu voie şi la păcatul generalizat - patima.

În legătură cu fenomenologia păcatului, adică privind modul de declanşare şi manifestare a lui, din faza de ispită şi până la concretizarea sau manifestarea lui ca faptă sensibilă, adică în legătură cu „teologia şi teomahia diavolilor“, despre care vorbeşte Sfântul Ioan Scărarul, ascetica filocalică dă preţioase detalii de ordin duhovnicesc.

Potrivit scrierilor ascetice, păcatul trece, de la faza de ispită şi până la cea de patimă, prin mai multe faze. Cu privire la numărul exact, clar al acestor faze, Părinţii filocalici se exprimă nuanţat.

Potrivit Sfântului Maxim, fazele păcatului sunt: atacul (momeala) sau pofta; deprinderea (habitudinea) răului sau consimţirea, lucrarea, fapta sau săvârşirea.

Sfântul Ioan Damaschinul dezvoltă această schemă, insistând asupra momentului de luptă şi deliberare interioară. Potrivit lui, etapele, în număr de şapte, sunt următoarele: momeala (atacul); însoţirea, lupta, patima, învoirea (consimţirea), lucrarea şi robia.

Momeala este gândul adus simplu în minte de vrăjmaşul.

Însoţirea este primirea gândului strecurat de vrăjmaş, preocuparea de el şi convorbirea plăcută a voii noastre cu el.

Patima este, potrivit Sfântului Ioan Damaschinul, deprinderea cu gândul strecurat de vrăjmaş, care se naşte din însoţire şi învârtirea necontenită cu cugetării şi închipuirii în jurul lui.

Lupta este împotrivirea cugetării la săvârşirea păcatului.

Patima este ducerea silnică şi fără voie a inimii stăpânite de prejudecată şi de o îndelungată obişnuinţă.

Învoirea este consimţirea cu patima din gând.

Lucrarea este împlinirea cu fapta a gândului pătimaş.

În general, tradiţională a devenit în ascetica răsăriteană lista simplificată în patru momente generale: Momeala - ca gând simplu sau icoană a ceva adus în inimă în chip înţelegător; însoţirea - sub forma convorbirii cu ceea ce s-a arătat în chip pătimaş sau nepătimaş în minte; consimţirea sau încuviinţarea - învoirea cu plăcere a sufletului, cu ceea ce s-a arătat; şi patima, ca deprindere şi obişnuinţă rea a sufletului în practicarea păcatului.