Originea formelor Hristos şi Christos în limba română

În istoria îndelungată a limbii române s-au concretizat forme filologice uneori paralele pentru aceeaşi noţiune. Este şi cazul formelor Hristos şi Christos pentru numele Mântuitorului.

Pentru a elucida pe temei ştiinţific această diferenţă de grafie, menţionăm de la început faptul că etimologic nu este o deosebire fundamentală. Ambele forme se trag din acelaşi etimon, dar redat diferit în limbile clasice. Ca filiaţie, termenul Hristos (respectiv Christos) vine de la supranumele lui Iisus, acela de Unsul, în ebraică Messiah, iar în traducere grecească Hristos. Forma aceasta s-a consacrat de timpuriu în limbajul biblic din Răsăritul creştin, dat fiind că Evangheliile (şi alte cărţi ale Noului Testament) au fost scrise în greceşte. Din limba greacă termenul a ajuns în limba latină, în forma Christus. Pe teritoriul românesc, în perioada primară creştină s-au manifestat influenţe filologice atât de factură latină, cât şi grecească. În epoca misionarilor credinţei, a avut o influenţă limba latină, care s-a introdus în Dacia prin cucerirea romană. Amintim că limba folosită în cult, în epoca misionarilor, a fost limba latină. Şi episcopul Niceta de Remesiana, din sudul Dunării (sec. IV), care a predicat şi la nordul Dunării, a scris şi a predicat aproape o jumătate de veac în limba latină. La fel episcopul Wulfila al goţilor predica în limba gotă şi latină. Întrebuinţarea de la început şi pe o perioadă îndelungată a limbii latine a făcut ca termenii creştini de bază să fie de origine latină. Este cazul şi despre Christos, care provine din limba latină, forma Christus fiind întâlnită la toţi scriitorii bisericeşti latini din epoca patristică. Cu timpul, forma aceasta s-a consacrat definitiv în Biserica romano-catolică, unde este curentă în cult şi în toate scrierile religioase. De asemenea, se întâlneşte în limbile moderne occidentale. La noi, forma latină nu s-a păstrat. În perioada străromână, teritoriul românesc a stat sub influenţa Bisericii bizantine. Ca urmare, a pătruns forma grecească Hristos. O mărturie veche în acest sens (dintre multe altele) este inscripţia din cripta cu martiri a bazilicii de la Niculiţel (secolul al IV-lea), unde se menţionează "martires Hristu" â martiri ai lui Hristos). Forma numelui Hristos provine, aşadar, din limba greacă, transcrisă în româneşte. Chiar şi slavii, a căror scriere se întemeiază la origine pe semnele alfabetice greceşti, au preluat în grafia kirilică forma XPICTOC (Hristos), cum găsim şi în cărţile de cult scrise la noi în perioada slavonă. Ortodoxia românească fiind de factură bizantină a promovat folosirea termenului în forma grecească. În acelaşi timp, în perioada modernă s-a adoptat, prin influenţa limbilor occidentale, forma Christos, românizată în Cristos. Reproducerea numelor în grafie diferită poate fi documentată şi cu alte exemple, cum ar fi numele Sfântul Ioan Gură de Aur, care se scrie în greceşte Hrisostom, iar în limbile romanice se scrie Chrisostom. Astăzi, întrebuinţarea celor două forme de nume referitoare la persoana Mântuitorului cunoaşte două direcţii: teologii folosesc aproape exclusiv forma Hristos, ca fiind proprie ortodoxiei, în timp ce oamenii de cultură din mediul laic folosesc forma Christos (Cristos), considerată mai "occidentală" şi mai savantă. Unii opinează că variaţiile de nume menţionate s-ar datora fluctuaţiei de pronunţie, uneori, cu tentă regională ca, de pildă, întâlnită şi la numele Cristea - Hristea ş.a. Or, aceasta nu are relevanţă în cazul celor două grafii ale numelui lui Hristos, care se justifică pe calea filiaţiilor istorice şi lingvistice prin care au ajuns până la noi.