Ortodocşi de seamă reprezentanţi ai Şcolii Ardelene

În 11 octombrie 1754 se deschideau la Blaj cursurile şcolii în limba română numite „Fântânile darurilor”, un moment de o importan­ţă istorică deosebită pentru poporul român din Transilvania. Ziua Şcolii Ardelene este sărbătorită din 2014 în fiecare an la această dată, în amintirea momentului de început pentru lupta de emancipare a românilor ardeleni, în care s-au implicat şi clerici sau laici ortodocşi din Transilvania.

Secolul al 18-lea a adus în Transilvania o impresionantă mişcare culturală şi politică de emancipare a poporului român. Condusă de mari intelectuali ai vremii, mişcarea a fost numită mai târziu „Şcoala Ardeleană” şi a strâns laolaltă mari personalităţi din rândul românilor din Transilvania care au reînviat ideea unităţii poporului român din toate provinciile istorice. Născută în „Mica Romă”, aşa cum marele poet Mihai Eminescu numea Blajul, Şcoala Ardeleană este cunoscută în special prin corifeii acesteia: Episcopul unit Inochentie Micu Klein, Gheorghe Şincai, Samuil Micu, Petru Maior şi Ioan Budai-Deleanu. I-a unit nu doar apartenenţa la Biserica Greco-Catolică din Transilvania sau studiile la Viena ori Roma, ci mai ales credinţa în latinitatea românilor, despre care a vorbit cronicarul moldovean Grigore Ureche cu mai bine de un secol în urmă în Letopiseţul Ţării Moldovei. În prefaţa monumentalei lucrări intitulate „Şcoala Ardeleană”, editată în 2018 sub egida Academiei Române, criticul literar şi academicianul Eugen Simion, trecut la Domnul zilele trecute, îi caracterizează pe corifeii mişcării ardelene astfel: „Cei mai mulţi dintre ei, dacă nu chiar toţi, sunt fii de preoţi şi fii de ţărani. Fac şcoală la Buda, Viena şi Roma şi, când o termină, se întorc în Transilvania lor şi fac şcoli (începând din 1754), devin profesori, predau de toate (de la religie, s-a văzut, până la gramatică, logică şi metafizică), întocmesc abecedare, traduc din cărţile sfinte, alcătuiesc cărţi de rugăciuni pentru popor, slujesc în bisericile ortodoxe şi greco-catolice, iar când îşi fac timp (şi îşi fac negreşit) pregătesc lexicoane, gramatici ale limbii române şi, mai ales, istorii ale începuturilor românilor şi lucrurilor româneşti”. Este important să ştim că, aşa cum menţionau Eugen Simon şi alţi autori, în mişcarea numită Şcoala Ardeleană au activat şi clerici sau laici ortodocşi care au înţeles că, dincolo de diferendele confesionale, idealul emancipării şi unităţii poporului român adună laolaltă fiii aceluiaşi neam. Trebuie amintit faptul că cel de-al doilea document-memoriu Supplex Libellus Valachorum Transsil­vaniae, trimis la 1792 de liderii românilor transilvăneni către împăratul Leopold al II-lea al Austriei, a fost semnat şi de Episcopul ortodox Gherasim Adamovici al românilor ardeleni, semn că idealurile tuturor românilor din Transilvania erau superioare oricărei dezbinări de ordin confesional.

În cele ce urmează vom afla mai multe despre cei mai cunoscuţi români ortodocşi din Transilvania secolelor 18-19 care au luptat pentru fraţii lor de limbă şi de simţire la începuturile Şcolii Ardelene sau în etapa de final a mişcării, care a culminat cu Revoluţia de la 1848.

Preotul copist de la Răşinari

Unul dintre preoţii ortodocşi cu preocupări culturale în secolul al 18-lea a fost Sava Popovici „cel Bătrân” din Răşinari. O biografie a preotului copist de la Răşinari găsim în lucrarea „Cărturari sibieni de altădată”, a părintelui academician Mircea Păcurariu, apărută la Editura „Andreiana” a Arhiepiscopiei Sibiului în anul 2015. Sava Popovici s-a născut în jurul anului 1740, în cunoscuta familie de preoţi a Barcienilor de la Răşinari, originari din Ţara Bârsei, de unde şi numele de „Bârsan” dat acestora. A fost hirotonit diacon la 11 octombrie 1764 de Episcopul Dionisie Novacovici, care i-a schimbat numele pe documentul eliberat atunci (singhelia) în „Sava”, probabil numindu-se Savu, şi în „Bârsanovici”. La 17 februarie 1768 a fost hirotonit preot de Episcopul Partenie al Râmnicului, deoarece scaunul episcopal de la Sibiu era vacant. În 13 octombrie 1771 primea şi documentul de hirotonie, singhelia, de la Episcopul Sofronie Chirilovici al Sibiului. A fost preot în Răşinari alături de alţi slujitori ai sfintelor altare. Trebuie menţionat faptul că Răşinariul era la acea vreme centrul Ortodoxiei sibiene, locul unde au trăit şi au slujit episcopii sârbi care au păstorit românii de aici până la reînfiinţarea Mitropoliei Ardealului. La 10 iulie 1779 era protopop al Sibiului, iar în 1784 apare menţionat în funcţia de „asesor consistorial”, adică de consilier eparhial, în timpul păstoririi Episcopului Ghedeon Nichitici. Ultimul episcop sârb al Transilvaniei, Gherasim Adamovici, avea să-l ia ca om de mare încredere în vizitele sale pastorale. O însemnare pe o Cazanie menţionează că, în august 1789, Episcopul Ghe­rasim a mers împreună cu el la Sibiu pentru a sfinţi două steaguri ale unui regiment, iar acolo, „în târgul cel mare”, preotul Sava rostea un cuvânt de învăţătură în faţa comandanţilor austrieci şi a autorităţilor maghiare, dovadă a preţuirii de care se bucura clericul de la Răşinari.

„Această dar rămăşiţă a râmlenilor (...) suntem chiar noi rumânii”

Preotul Sava Popovici „cel Bătrân” a îmbogăţit patrimoniul cultural şi spiritual din Transilvania secolului al 18-lea cu peste 20 de manuscrise copiate de el după cărţi bisericeşti şi istorice. Unele se păstrează la Leip­zig, fiind trimise lingvistului Gustav Weigand, care avea să înfiinţeze la 1893 Institutul pentru studiul limbii române din localitatea germană. Altele se păstrează la Biblioteca Academiei Române, iar altele la Biblioteca mitropolitană din Sibiu. Iată câteva titluri de cărţi copiate de preotul Sava de la Răşi­nari: „Îndreptarea păcătosului cu duhul blăndeţelor, precum doftorilor celor duhovniceşti, aşa şi celor ce se doftoresc de la dânşii păcătoşilor celor ce se pocăiesc, întru folos aşezate” (copiată în 1768 după cartea cu acelaşi titlu a Episcopului Vichentie Ioanovici Vidac, tipărită la Iaşi în 1765), „Păşunea oilor celor cuvântătoare sau Pentru datoria păstorului duhovnicesc şi cum se cade a paşte încredinţata lui turmă cuvântătoare” (traducere din greacă după un manuscris din Ţara Românească, 1779), „Opt glasuri pentru învăţătură” (1780), „Viaţa şi povestea şi lucrul marelui împărat Alexandru de la Machedonia” (1783), „Geografie ce s-au tălmăcit pre limba rumânească de pre cea moshicească, ce s-a tipărit în Sfântul Petersburg întru împărăteasca Academie a învăţăturilor la anii de la Hristos 1759”, „Cartea legii din şapte scaune săseşti din Ardeal” (1805).

Cel mai important manuscris al preotului Sava Popovici de la Răşi­nari în contextul Şcolii Ardelene este Cazania din 1792, ce include şi o predică rostită de el la 22 august 1792 pentru credincioşii răşinăreni. În această predică, preotul Sava Popovici vorbeşte despre originea noastră romană şi despre continuitatea românilor pe teritoriul vechii Dacii. Istoricul Ioan Lupaş susţine că predica era o prelucrare a unui scurt tratat istoric despre aborigenii daci al lui Michael Lebrecht apărut la Sibiu în 1791, după cum precizează părintele Mircea Păcurariu în lucrarea menţionată mai sus. Predica a fost scrisă în anul în care era trimis al doilea „Supplex Libellus Valachorum”, semnat de cei doi episcopi din Ardeal, Ioan Bob de la Blaj (greco-catolic) şi Gherasim Adamovici de la Sibiu (ortodox), astfel încât preotul răşinărean educa poporul cu privire la originea sa daco-latină: „Râmlenii (romanii, n.r.) aduşi în Dacia până la retragerea aureliană s-au rudit şi s-au căsătorit cu daţii, au rămas în pământul acesta şi aşa vedem o rămăşiţă a vestiţilor râmleni în ţara Ardealului până în ziua de astăzi. Această dar rămăşiţă a râmlenilor (...) ce au rămas în ţara aceasta suntem chiar însuşi noi rumânii, care până acum ne aflăm şi ne numim romani”.

Editorul Supplex Libellus Valachorum

Unul dintre cei mai de seamă cărturari români activi în Şcoala Ardeleană prin scrierile lor şi prin activitatea politică pentru obţinerea drepturilor românilor ardeleni a fost medicul Ioan Piuariu-Molnar, primul oftalmolog din Transilvania. S-a născut în 1749 la Sadu, în familia preotului Ioan Piuariu, mărturisitor al Ortodoxiei în Ardeal, rămas în istorie sub numele „popa Tunsu”, pentru că a fost arestat şi tuns de plete şi barbă în piaţa Sibiului, împreună cu alţi preoţi mărturisitori, oponenţi ai uniaţiei. Ioan Piuariu-Molnar a studiat la Sibiu şi la Cluj, iar mai apoi a stat zece ani la Viena, unde a studiat medicina şi a învăţat limba germană. După finalizarea studiilor la una dintre cele mai bune şcoli de medicină de la acea vreme a fost numit medic la Regimentul grăniceresc din Banat, cu sediul la Caransebeş, devenind astfel primul medic român din Transilvania şi Banat. În 1777 avea să fie numit oculistul oficial al Marelui Principat al Transilvaniei, cu sediul la Sibiu, unde a urmat o carieră remarcabilă ca oftalmolog şi chirurg, ajutând atât oamenii simpli, prin consultaţii şi intervenţii chirurgicale gratuite, dar şi aristocraţii şi burghezii din Transilvania. De asemenea, a oferit servicii medicale la Viena, în Moldova şi Ţara Românească. La 31 ianuarie 1791 a fost numit profesor la Academia de Medicină din Cluj, pentru prima catedră de Oftalmologie din Transilvania, devenind primul medic român care a deţinut o catedră la o şcoală medicală superioară. Lecţia sa inau­gurală din noiembrie 1793, publicată mai târziu, este prima lucrare ştiinţifică în domeniul medicinei scrisă de un român, după cum afirmă părintele Mircea Păcurariu.

Ioan Piuariu-Molnar a fost implicat şi în aspecte economice, politice, didactice, lingvistice şi istorice din via­ţa Transilvaniei. Este socotit unul dintre marii iluminişti ai Transilvaniei, alături de Samuil Micu, Gheor­ghe Şincai şi Petru Maior. A publicat la Viena, în 1785, lucrarea „Economia stupilor”, dedicată guvernatorului Samuel Brukenthal. A încercat la 1789, dar fără vreun rezultat, să obţină de la Curtea imperială din Viena aprobarea pentru a tipări un ziar în limba română pentru a sprijini ţărănimea din Transilvania. A publicat o gramatică la Viena în 1788, iar zece ani mai târziu publica la Buda lucrarea „Retorica”, în care citează din Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi şi Vieţile Sfinţilor. A sprijinit reeditarea celor 12 Mineie la Buda în perioada 1804-1805, iar în 1811 a finanţat noua ediţie a Octoihului Mare. În 1782 a cerut autorităţilor să sporească numărul şcolilor româneşti şi al cadrelor didactice. Trebuie menţionat că este editorul „Supplex Libellus Valachorum” din 1791, prin care se cereau recunoaşterea naţiunii române din Ardeal şi acordarea de drepturi. După cum spune părintele Mircea Păcurariu, acest document editat de Ioan Piuariu-Molnar a fost timp de un secol „un adevărat îndreptar politic pentru românii din Transilvania”. A trăit în ultimii ani ai vieţii sale la Sibiu, a trecut la cele veşnice la 16 martie 1815 şi este înmormântat în cimitirul Bisericii „Buna Vestire” din Sibiu, alături de alte mari personalităţi ale neamului românesc.

Epoca şaguniană

În secolul al 19-lea, lupta pentru drepturile românilor din Transilvania începută de corifeii şi prima generaţie de cărturari şi intelectuali ai Şcolii Ardelene a fost desăvârşită de alte personalităţi, între care marele Mitropolit Andrei Şaguna. Sfântul ocrotitor al Transilvaniei s-a distins prin activitatea sa inegalabilă atât pe plan spiritual-bisericesc şi cultural, cât şi politic, la Revoluţia din 1848. Activitatea sa este foarte cunoscută, mii de pagini fiind scrise de specialişti despre epoca deschisă de acest mare slujitor al neamului românesc. Vom cunoaşte acum mai bine activitatea unuia dintre preoţii cărturari din vremea sa, pe care Sfântul Andrei Şaguna l-a apreciat foarte mult pentru erudiţia şi activitatea sa pastorală şi culturală. Este vorba de preotul Sava Popovici-Barcianu de la Răşinari, strănepotul preotului Sava Popovici „cel Bătrân”. S-a născut în 1814, la Răşi­nari, a studiat la Cluj şi Sibiu, învăţând latina, germana, maghiara, franceza şi italiana. După o tentativă de a studia medicina la Viena, s-a întors la Răşinari, unde a ajuns director al şcolii. În octombrie 1839 a fost hirotonit preot şi a slujit 40 de ani la Răşinari. La 3/15 mai 1848 a participat la Adunarea Naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj ca delegat al Răşinariului, iar mai apoi a făcut parte din delegaţia de 30 de persoane condusă de Sfântul Andrei Şaguna la Viena pentru a prezenta doleanţele românilor. Marele mitropolit avea să-l cunoască mai bine şi în 1854 l-a chemat profesor la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu. În 1856 a fost trimis preot pentru românii ortodocşi din armata austriacă aflată în Ţara Românească şi Moldova. A întocmit mai multe manuale, a tradus şi prelucrat lucrări precum: „Adunare de istorii morale alese” (1846 şi 1848), „Curs de aritmetică pentru folosul şi trebuinţa tinerimei române” (1848), „Gramatica românească pentru şcolile populare” (1852), „Dicţionar român-german şi german-român” (1886). A avut şi talent artistic, a pictat icoane, a făcut tablouri şi schiţe. Erudiţia sa a făcut să fie ales în 1860 membru în Comisia filologică de la Sibiu, membru în Comitetul ASTRA (1862), membru în Asociaţia pentru ştiinţele naturale din Sibiu şi membru corespondent în Societatea Academică Română (1869). Din 1871 a fost membru în Consistoriul mitropolitan şi în Comisia administrativă a Fundaţiei „Andrei Şaguna”. A trecut în veşnicie la 12/24 martie 1879 şi a fost înmormântat la Răşinari, în apropiere de mormântul marelui său mentor, Sfântul Andrei Şaguna. Autorităţile austriece l-au decorat cu Crucea de aur cu coroană.