Ostaş al lui Hristos în temniţele comuniste

Unul dintre cei mai cunoscuţi preoţi militari din deceniile patru şi cinci ale secolului trecut a fost Gheorghe I. Barbu. Confesor al regelui Mihai I şi al mareşalului Ion Antonescu, părintele-general a dat dovadă de dragoste de ţară în timpul ostilităţilor celui de-al Doilea Război Mondial. Faptele sale de vitejie şi naţionalism au fost motiv de condamnare a sa la ani grei de închisoare în perioada comunistă.

Cel care avea să devină preotul Gheorghe Barbu s-a născut la 30 mai 1903 în casa învăţătorului Ion Barbu din localitatea doljeană Coşovenii de Sus, ca singurul fiu al părinţilor săi. Mama sa, Maria Barbu, şi-a dorit dintotdeauna ca feciorul ei să urmeze cărarea preoţiei, aşa se face că după terminarea şcolii primare din comună tânărul Gheorghe a fost admis la Seminarul Teologic "Sfântul Nicolae" de la Râmnic, unde s-a pregătit opt ani. A fost întotdeauna printre fruntaşii clasei, însă în mod deosebit s-a remarcat prin vocea sa deosebită. Un oltean, solist al Operei Române S-a înscris la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi a urmat în paralel şi Conservatorul de Muzică, la clasa de teorie şi solfegii a maestrului I.D. Kiriac şi la clasa de armonie a lui Norma Otescu. În timpul studiilor a candidat pentru un post de solist la Opera Română, alături de prestigiosul tenor Joseph Schmit, pe care l-a surclasat. În această calitate a avut şansa de a lega prietenii cu cei mai mari muzicieni şi compozitori ai momentului, care l-au apreciat pentru calităţile sale vocale: Egisio Messini - directorul Operei, soliştii Ana Roja Vasiliu şi Traian Grozăvescu, compozitorii Vinivus (cunoscut pentru aranjamentul pe note al poeziei "Limba noastră" de Mateevici), George Simonis şi Dimitrie Botez şi vestitul bas Petru Ştefănescu Goangă. Dotat cu o putere de muncă deosebită, a fost cântăreţ şi dirijor de cor la Biserica "Sfinţii Voievozi" - Biserica Albă din Bucureşti (1 nov. 1924 - 1 dec. 1930), bibliotecar al Ministerului Cultelor şi Artelor (1925 - 1928), cântăreţ la Teatrul de Operă (15 septembrie 1926 - 31 decembrie 1927 şi 1 iunie 1928 - 31 iulie 1930) şi funcţionar al Consiliului Central Bisericesc (1926 - 1927). La 24 august 1931 s-a căsătorit cu Florica, născută Locusteanu, fiica preotului Ion Locusteanu de la Mănăstirea Jitianu. Alături au pornit pe o cale care nu le-a fost nici pe departe presărată cu flori. A primit hirotonia întru diacon de la Vartolomeu Stănescu, episcopul Râmnicului. A fost numit diacon III la catedrala chiriarhală şi profesor la Şcoala de cântăreţi de la Mănăstirea Cozia. Calităţile sale deosebite au fost întotdeauna confirmate de arhiereul care-l hirotonise: "Zelosul şi distinsul diacon în teologie Gheorghe Barbu, care a trecut şi prin Conservatorul de Muzică de la Bucureşti, care a fost profesor suplinitor la Curtea de Argeş, unde a propovăduit ştiinţele religioase şi muzica timp de doi ani la seminarul local şi care este la această Sfântă Mănăstire Cozia directorul central al şcoalei de cântăreţi locali cum şi diacon la biserica reşedinţei noastre episcopale". Slujitor la Catedrala mitropolitană În anul 1933, tânărul slujitor a revenit acasă, în Craiova sufletului său. A fost hirotonit preot la 15 octombrie 1933, pe seama Catedralei mitropolitane "Sfântul Dumitru", care încă nu se deschisese cultului. Era primul paroh al acestei impozante biserici după o bună perioadă de timp în care stătuse închisă. În această nouă ascultare a fost preocupat, printre altele, de dorinţa de a cumpăra un clopot cu potenţe muzicale de la întreprinderea specializată din Oradea. După ce a fost aşezat în clopotniţă, clopotul a fost verificat de părintele paroh cu diapazonul personal în toate punctele de rezonanţă. Devenise deja un obiect indispensabil pentru locuitorii cetăţii, care ştiau că în fiecare zi de la 7:00 sau de la 17:00, la Catedrala "Sfântul Dumitru" începe slujba Sfintei Liturghii sau Vecernia. Pentru activitatea sa deosebită, părintele Barbu a fost ridicat de vlădica Vartolomeu la rangul de iconom stavrofor. S-a implicat de asemenea activ în restaurarea Căminului preoţesc "Renaşterea" din Craiova, fiind distins cu Ordinul "Meritul cultural clasa a II-a". A trecut Nistrul în fruntea trupelor cu Evanghelia în mână La 9 februarie 1940 a fost încorporat în cadrul Regimentului 26 Dorobanţi Rovine, cu gradul de căpitan. Ulterior, a ajuns confesor al corpului I armată. De toate aceste realizări frumoase, fraţii întru slujire nu au fost prea bucuroşi. Aşa se face că, la data de 27 noiembrie 1940, în timpul guvernării legionare, aceştia au înaintat o petiţie către mareşalul Antonescu prin care cereau înlăturarea sa, pe motiv că este antilegionar: "Preotul Gheorghe Barbu este cunoscut luptător împotriva mişcării legionare pentru care şi-au dat viaţa atâţia martiri în frunte cu căpitanul Corneliu Zelea Codreanu". Plângerile nu au fost luate în calcul şi vrednicul slujitor şi-a putut continua ascultarea pentru care fusese chemat. Mai mult decât atât, în perioada 1940 - 1947, părintele Barbu a devenit confesorul regimentului de gardă şi implicit al regelui Mihai I şi al mareşalului Antonescu. A participat la numeroase acţiuni ale armatei române din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În clipele de grea cumpănă, preotul Barbu a botezat ostaşi şi copii în catedrala de la Chişinău la data de 1 august 1941. Considerând că "ostaşii simţeau oarecare gol sufletesc din cauza necunoscutului geografic şi etnografic spre care mergeau totuşi", a trecut Nistrul în fruntea trupelor cu Evanghelia şi Sfânta Cruce în mână. Dincolo de Bug a botezat şi împărtăşit nu mai puţin de 4.000 de prunci şi tineri necreştinaţi. Ridicat la rangul de general Pentru faptele sale de curaj, credinţă şi devotament faţă de cauza naţională, părintele Gheorghe Barbu a fost ridicat la rangul de general. Instaurarea regimului ateist a însemnat începutul Golgotei părintelui general. Toate gradele şi meritele obţinute pe front i-au fost anulate. Casa i-a fost percheziţionată, bunurile i-au fost confiscate, biblioteca personală i-a fost distrusă. Percheziţia locuinţei a durat ore întregi. Înainte de a fi ridicat, curajosul preot i-a spus soţiei sale: "Florico, eu mă duc, să ai grijă de copii!". În perioada anchetelor a fost bătut de căpitanul de Securitate, unghiile i-au fost smulse, a fost lovit în rinichi şi stomac cu bastonul de cauciuc. Anchetele, aproape neîntrerupte, au continuat până la 24 iunie 1950. Condamnat la muncă silnică În sentinţa finală, venerabilul preot a fost acuzat de crime de război şi uneltire împotriva populaţiei civile şi a Uniunii Sovietice. Pentru toate acestea a fost condamnat la muncă silnică în colonia de la Bragadiru şi apoi la canalul Dunăre-Marea Neagră. Aici şi-a ajutat în repetate rânduri colegii de suferinţă, muncind în locul lor. După canal a fost deportat în temniţele de la Bicaz şi Oneşti. La întoarcerea din închisoare n-a avut nici un mijloc de subzistenţă. A activat o perioadă cântăreţ în corul Ansamblului "Nicolae Bălcescu" din Craiova şi profesor la Şcoala Generală nr. 9 şi Colegiul "Fraţii Buzeşti" din Craiova, de unde s-a pensionat la data de 1 septembrie 1965. Toată viaţa a avut nostalgia că nu mai putea îmbrăca veşmintele preoţeşti. A trecut la cele veşnice la 23 noiembrie 1976 şi a fost înmormântat în Cimitirul Ungureni din Craiova.