Păcurari 97, o ilustrată din Iașii de odinioară

Strada avea vraja ei - cu cal­darâmul de piatră de râu, pe care încă se mai aud trecând în goană caii scapeților și birjele lor, cu frumoasele case ale intelectualilor, în Păcurarii de Sus, dispuse gospo­dă­rește, până la Biblioteca Centrală Universitară, cu căsuțele joase ale cefe­riș­tilor, cu prăvăliile și crâș­me­le deschise la stradă, de evrei, cu atelierele me­se­­­riașilor, cu Fabrica de Bere veșnic deschisă, cu cele două școli pline ochi de copii și cu bisericile bres­­lașilor de odinioară - Bi­serica „Sfântul ­Mina” (1813), a meșteșu­garilor ger­mani, fostă biserică lute­rană, azi ortodoxă, și biserica banului Toma Cozma (1806), ocrotită, cândva, de breasla birjarilor.

E primăvară și în smocul de pădure din spatele Școlii „Petru Poni” din Iași frunzele împung deja mugurii, nerăbdătoare să vadă lumina. Soarele, odihnit bine după o iarnă lungă, nu se mai sfiește, arzând tot ce prinde în cale. O liotă veselă de copi­landri, secondați de cățeii ce le sunt tovarăși de joacă, se grăbesc să ajungă la ore înainte să sune clopoțelul. Pe maidanul din fața școlii, patrupedele se așază în coadă, așteptându-și micii stăpâni până ce vor fi terminat cursu­rile. Sunt anii grei, de după război, foamete și venirea comu­niștilor la putere. Pe Păcurari, poartă principală de intrare în oraș, gospodă­riile s-au peticit după posi­bilități. Lipsuri se găsesc cu duiumul, în fiecare familie, dar lumea copiilor nu-i făcută să aibă astfel de griji. Ei se bucură de un cățeluș găsit printre ruine, de o pisică aciuată pe lângă casă, pe care-i transformă în prieteni de nă­dejde, cu care împart felia de pâine cu marmeladă, bucuria vreunui cub de zahăr sau chiar muștruluiala părinților.

În amintirile medicului Dorin Bejan, imaginile de mai sus sunt încă proaspete. Se vede copil, intrând pe poarta casei de la numărul 97, străbătând grădinița de flori și straturile de verdețuri, parcelate de fiecare vecin, cu câte un Grivei gudurându-i-se bucuros pe la picioare. Încă mai simte mirosul de fier încins, al șinelor de cale ferată, adus de adierile de vânt dinspre gară, miasmele Bahluiului pe care-l vedea șerpuind pe șesul din vale, încă-i mai stăruie în urechi chiotele copiilor la vederea unicului vagon al tramvaiului 2, nemaivăzutul și grozavul mijloc de transport prin Păcurarii de atunci. Vede și-acum, cu ochii minții, căruțașii intrând în crâșmele de la răspântii, în fața cărora caii opreau singuri, din obișnuință, vede o lume cu­minte, deși așa de săracă, în care cele mai elegante pahare erau cele de la borcanele cu muștar, în care ceaiul era și un aliment, și un obicei de a ține familia laolaltă, în care și bunele, și relele se îm­părțeau între vecini, într-o fră­țietate pe care deceniile ce s-au așternut apoi peste Păcurari n-au mai putut-o păstra defel. „Noi, ­copiii de după război, am simțit melancolia vremurilor dureroase prin care strada și orașul trecuseră. Frumusețea casei și a străzii Păcurari era însă alta pentru noi. Fiindcă o vedeam cu ochii copilăriei”, spune, zâmbind nostalgic.

Casa Beniaminovici, de la numărul 97

Familia reumatologului Vlad Bejan (n.r. - reputat medic al Iașilor, tatăl lui Dorin Bejan) a locuit pe strada Păcurari, în imo­bilul cu numărul 97, din 1950 până în 1970. Fiul cel mare, Dorin, azi medic și el, și-a trăit acolo primii 20 de ani ai vieții. Casa îi aparținuse evreului Avram Beniaminovici, ultimul proprietar al Fabricii de Bere din Iași, înființată la 1786, printr-un hrisov dat de domnitorul Alexandru Ioan Mavro­cordat. Acesta îi permitea neamțului Johann Golzdric Herlitz, „gerah” (chirurg) la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași, să ridice o fabrică de bere, sub dealurile Muntenimii (Copoul de azi), „de la vale de cișmeaua lui Păcurar”. Expropriați în 1948, după instaurarea regimului comunist, membrii familiei Beniaminovici s-au prăpădit, rând pe rând. În 1950, când medicul Vlad Bejan căuta o cameră cu chirie, în care să se așeze cu soția și întâiul născut, în casa de la numărul 97, de lângă Fabrica de Bere, mai locuia doar bătrâna Bela Beniaminovici. Suferindă și paraplegică, după ce trecuse printr-un accident vascular, nu-și mai putea purta singură de grijă. Familia Bejan și-a luat responsabilitatea de a o îngriji. „Casa fusese construită la 1864, era confortabilă, cu pereții, la etaj, de aproape un metru grosime, cu beci, camere înalte, cu sobe de teracotă și șemineu, cu un sistem de aerisire prin niște cahle prin perete. Însă suferise mult la bombardamentele din război, dar și după o ploaie cu gheață care a lovit Moldova în 1950. Bătrâna Bela a fost în grija noastră până în 1956, când s-a prăpădit”, își amin­tește medicul Dorin Bejan. Astăzi, casa nu mai există. Pe locul său, situat vizavi de Școala „Petru Poni”, s-a construit, de ani buni, o benzinărie. Fosta fabrică a lui Avram Beniaminovici s-a închis în 2003. Clădirile, deși monument istoric, au fost lăsate în paragină, apoi au fost demolate. O parte din istoria Iașilor și a străzii Păcurari a murit odată cu acele ziduri.

Timpuri vechi și timpuri noi

Copilăria lui Dorin Bejan s-a întins între bornele unor ani aspri, de tranziție de la lumea veche, știută de dinainte de război, și lumea nouă, comunistă. Bătrâna stradă Păcurari, cea care cunoscuse efervescența mese­riașilor și negustorilor ce o făcuseră celebră în Iașii secolului al XIX-lea, dar și în perioada interbelică, se afla acum la răspântie de timpuri. Veneau vremuri pe care nu le mai înțelegea și cu care încerca să se acomodeze. „Peste lumea asta pestriță a Păcurarilor interbelicului a venit cel de-al Doilea Război Mondial. Iașiul a fost bombardat cum n-a fost bombardată altă zonă. Pe aici au ­intrat rușii - clădiri distruse, ­oamenii chinuiți, fugăriți, li se fura de prin beciuri, de prin case. Păcurarii au pătimit foarte mult, până prin 1945-1946.

Strada n-a mai fost una a efervescenței din interbelic, ci o vale a plângerii. Dar oamenii ­și-au strâns forțele și și-au reconstruit casele - le-au lipit cu lut și bălegar, au dres gardurile, și-au înfiripat mici grădinițe cu flori”, povestește medicul Dorin Bejan. „Pe Păcurari, după consulatul sovietic, în locul blocurilor Penicilinei, de azi, pășteau caprele printre ruine și creșteau salcâmii. Povestea asta a fost până prin 1954-1955. 10 ani, Iașiul a fost un oraș de ruine”, își amintește și profesorul Victor Năstase, fost decan al Facultății de Farmacie din Iași, martor ocular al acelor vremuri.

Păcurarii de odinioară

Istoria drumului Păcurarilor, unul dintre cele mai vechi ale Iașilor, este legată de existența unei fântâni - „fântâna/cișmeaua lui Păcurar” - pomenită în documente încă din secolele XV-XVI. În studiul „O cișmea și începuturile mahalalei Păcurari din Iași”, publicat în 2016 în Analele Științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, istoricul Laurențiu Rădvan nota mențiunea din 1710 a unui călător străin, ofițerul Erasmus Heinrich Shneider von Weismantel: „La Iași este o fântână frumos zidită și vestită, Păcurari, de unde ia apă aproape tot orașul și este destulă, de se și vinde în oraș”. Fântâna fusese construită la baza versantului pe care se întindea Muntenimea de Sus, zonă bine-cunoscută în Iașiul de odinioară. Sub Muntenime s-a conturat și apoi s-a tot extins mahalaua Păcurarilor. În secolele ce au urmat, ieșenii au cunoscut locul acestei fântâni sub denumirea de „Ciș­meaua Păcurari”, toponim folosit chiar și după anii 1960. „Drumul Păcurariului”, numit și „drumul cel mare” sau „Drumul Neam­țului”, a fost tot mai pomenit în documente începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, odată, probabil, cu extinderea mahalalei. „Locuirea la drum s-a intensificat spre 1800, iar unii dintre cei care și-au făcut case aici, dorind să speculeze situarea la zonă cu vad, s-au întins prea mult, afectând buna cir­culație”, arată profesorul Rădvan în amintitul studiu. Mahalaua a fost locuită de slujitori domnești, de slujbași de prin sate din jur, iar de la 1800 încolo a crescut „numărul mese­riașilor occidentali veniți la Iași, o parte dintre ei așezându-se în Păcurari”. „La începutul secolului al XIX-lea exista deja o comunitate germană bine închegată în Păcurari. Membrii ei erau veniți din mai multe locuri: o parte din Transilvania, o parte din Bucovina; probabil că o comunitate mică, mai veche, de câteva familii exista deja. Aceștia au primit în 1803, printr-un hrisov al domnitorului Alexandru Moruzi, o bucată de pământ în coasta Copoului și zona Păcurarilor, până la Bahlui, pentru a-și ridica o biserică, precum și dughene și alte adăposturi pentru meșteșugurile lor. Majoritatea erau stoleri, iar o parte dintre ei caretași (n.r. - fabricanți de carete, trăsuri elegante, cu patru roți, închise)”, explică arhivistul Mihai Mîrza, de la Arhivele Naționale Iași. Strada a căpătat, în timp, o coloratură multietnică și multiconfesională, dar și un farmec aparte, pe care nici un alt loc din Iași nu l-a mai avut. Așa se face că, pe lângă deja amintiții meșteri germani, aici au trăit în bună înțelegere, până pe la jumătatea secolului trecut, români, evrei, italieni, ruși și scapeți (n.r. - sectă religioasă de origine rusă, recu­noscuți ca buni birjari).

Încât, vizavi de ­«Buchholtzer»  era Biserica «Sfântul Mina», făcută de comunitatea germană. Mai jos erau scapeții, veniți din Rusia îndepărtată, cu trăsurile și droaștele lor și cu preocuparea de a crește cai. Ei țineau tot ce însemna transportul în Iași. Pe urmă, existau prăvăliile evreiești. Erau mulți sași bucovineni care aveau ateliere de mecanică, tinichigerie; meseriași foarte buni. Făceau cazane, ceainice, tigăi.  Erau câțiva francezi veniți în Primul  Război Mondial, care au rămas aici ca patiseri-cofetari. Erau și țigani, cu corturile, pe dealurile, pe atunci goale, de la Piața Păcurari în sus. Ei erau un fel de «releu» al celor care traversau Iașiul. Noi ne agățam, ciorchine, de căruțele lor cu coviltir, de coada cărora era legat câte un câine și găleata cu dohot (n.r. - un fel de păcură, de uns osiile căruțelor). Ne bucuram să ne plimbăm câte-un pic, mai ales că ei opreau din crâșmă-n crâșmă, așa că nu era nici un pericol”.

O stradă cu locatari celebri

În volumul „Piața Mihai Eminescu din Iași. Repere istorice și cercetare arheologică”, autorii ­Sorin Iftimi și Mădălin Cornel ­Văleanu notau că, pe la 1900, „în vechea intersecție de la poalele Copoului, un rol proeminent l-a avut strada Păcurari, al cărei capăt înainta foarte mult, aproape de Casa Tineretului de astăzi”. În 1934, la intersecția străzii Păcurari cu strada Carol (Copou), s-a construit clădirea Fundației Regale „Regele Ferdinand I”, sediul de azi al Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu”. Locul a fost botezat de ieșeni „La Fundație”, iar clădirea a schimbat perspectiva asupra zonei, dar și punctul din care începea strada Păcurari. De la această clădire-simbol și până Cișmeaua Păcurari, se întindea, în vremea copilăriei medicului Bejan, partea de stradă numită Păcurarii de Sus, cu multe case boierești, cu o arhitectură specială, din care și azi mai rezistă câteva. „Aproape de cișmea era casa pictorului Octav Băncilă, apoi tot case de lume bogată - cu un nivel, dar cu verandă, cu pivniță și cu măcar patru camere. Vizavi de casa lui Băncilă era casa sindicalistului Mărgărint, cel care fusese, în perioada interbelică, un vestit ca­retaș al Iașilor (construia trăsuri vieneze, trăsuri rusești), apoi matematicianul Octav Mayer, profesorul Traian Bratu. Pe locul blo­curilor Păcurari (n.r. - construite de comuniști între anii 1953-1956), a existat casa lui Ionel Teodo­reanu, iar vizavi cea a tatălui lui Emil Racoviță”. De la Ciș­meaua Păcurari și până la „Moara de Foc”, capătul de atunci al ora­șului, se întindeau, de o parte și de cealaltă a străzii pavate cu piatră de râu și mărginită de stâlpi de telegraf din lemn, numai case de me­seriași. „Toate aveau în față casa de locuit, cu cerdac și tindă în mijloc și două camere, iar în spate aveau atelierele. Numai prăvăliile și crâșmele erau la stradă - «La Căileanu», vizavi de Fabrica de Bere, mai jos era «La Andrei», unde veneau toți căru­țașii de la Depozitul de lemne de pe strada Niciman. După război, cartierul s-a umplut de muncitori. Cu studii superioare nu era decât un doctor, Popovici, lângă Ciș­meaua Păcurari stătea un stomatolog evreu, Lichtenfeld, la «Petru Poni» era tata, mai jos era doctorul Boiș­teanu. Trăsuri am prins până în anii ‘60, când birjarii au început să fie fugăriți de miliție, pentru că mersul cu birja era considerat o apucătură burgheză. Când plecam la gară, părinții vorbeau cu Sașa să vină cu două ore mai ­devreme, să ne ducă cu bagajele”, își amintește doctorul Bejan.

Un crâmpei dintr-o lume dispărută 

În anul 1970, familia Bejan ­­s-a mutat în Copou. Febra sistematizării comuniste creștea, iar Păcurarii începeau să-și piardă înfățișarea. Se demola lumea veche, făcând loc blocurilor munci­torești. „În 1980, ne-a anunțat cineva că se dărâmă și casa noastră, cea în care stătusem 20 de ani. M-am dus cu copiii mei de mână, care erau mititei, să le-o arăt. Nu mai avea acoperiș, nici uși, doar ziduri schilodite, gata de demolare. Am luat grilajul de la balconul casei. E tot ce mai avem și azi din casa copilăriei”.