Paradoxul Crucii

Taina Sfintei Cruci e poate cea mai cutremurătoare, cea mai înfricoşătoare dintre toate tainele pe care le păstrează Biserica: Taina revelaţiei şi a binecuvântării. E taina naşterii noastre a doua. Putere care sfinţeşte creaţia şi descoperă "zidirea cea nouă" în Hristos, Crucea, departe de a însemna negarea trupului şi a lumii, rămâne semnul biruinţei asupra răului, al dăruirii şi ascultării până la capăt faţă de Dumnezeu.

Crucea are în creştinism mai multe înţelesuri. Primul este cel al instrumentului de tortură pe care îl vedem pe Hristos răstignit, apoi acela al obiectului de cult prezent în biserici. Într-alt sens, crucea ar fi legată de puterea de mortificare a păcatului din noi, de înfrânare de la rele şi de răbdare a greutăţilor şi a întristărilor suferite din pricina aceasta. Crucea este semnul darului pocăinţei, al pocăinţei sub har. Instrumentul Răscumpărării Hristos a ales moartea pe cruce pentru că Crucea este simbolul cel mai elocvent pentru sacrificiul Mântuitorului. Ridicat pe cruce, Domnul poate fi văzut de departe şi, de la înălţime, El îmbrăţişează întreaga omenire. Braţele întinse exprimă cuvintele: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi" (Mt. 11, 28). Capul plecat pe Cruce semnifică ascultarea faţă de Tatăl. Sângele care curge din coasta Lui mărturiseşte: "Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi" (In. 15, 13). Atunci când facem semnul Sfintei Cruci, noi spunem: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh", iar aceasta înseamnă că ascultarea poruncii se realizează prin puterea Preasfintei Treimi. De unde ne vine această surprinzătoare îndreptăţire de a vorbi atât de îndrăzneţ? Din puterea Sfintei Cruci. Putem vorbi astfel pentru că suntem răscumpăraţi prin Sfânta Cruce. Dumnezeu a ales din eternitate Crucea ca instrument al Răscumpărării. Greutatea păcatelor umanităţii a fost legată de lemnul pe care erau dezonoraţi public cei condamnaţi la o asemenea moarte. Făcând semnul crucii în numele Treimii, noi cinstim dreptatea dumnezeiască şi cu ea pronunţăm condamnarea la moarte a înclinărilor noastre păcătoase. Crucea dă sens pozitiv suferinţei şi morţii pe care le întâlnim în univers, devenind izvor de existenţă pentru persoanele umane şi lume în general, deschizând drumul spre realitatea lui Dumnezeu, ca lumină şi viaţă infinită. Crucea are un aspect paradoxal: mai întâi arată insuficienţa creaţiei în ea însăşi, apoi pune în evidenţă dependenţa ei de Creator. Aşa cum menţionează şi Sinaxarul Duminicii a III-a din Post, "ni se pune acum înainte cinstita şi de viaţă făcătoarea Cruce, ca să ne îmbărbăteze, să ne sprijine, să ne aducă aminte de Pătimirile Domnului nostru Iisus Hristos şi să ne mângâie. (…) Nevoinţele noastre ni se uşurează când ni se aduce aminte de nădejdea slavei ce ni s-a dat prin Cruce". Prima stihire a Canonului Utreniei acestei Duminici proclamă: "Aceasta este zi de prăznuire, că prin Învierea lui Hristos moartea s-a arătat deşartă; lumina vieţii a răsărit; Adam înviind, dănţuieşte cu bucurie; pentru aceasta strigăm, cântând cântare de biruinţă". De altfel, canonul Crucii, alcătuit de Sfântul Teodor Studitul, este pe glasul I, ca la Înviere, irmoasele fiind aceleaşi ca ale Canonului Utreniei din noaptea Paştilor (Ziua Învierii). Cu toate acestea, catavasiile Duminicii a III-a sunt unele speciale: "Dumnezeiescul Moise…", "Întăreşte-mă Stăpâne…". Crucea - sensul şi conţinutul pregătirii noastre pentru Înviere Părintele Stăniloae, într-un articol despre cruce în teologia şi cultul Bisericii Ortodoxe, subliniază că, "deşi răstignirea a fost un eveniment produs într-un anumit moment al istoriei mântuirii, razele puterii lui se prelungesc în înviere şi sunt pururi prezente în ea şi în Hristos cel înviat… Ca şi Învierea, care este prăznuită o singură dată pe an, dar ca stare permanentă a lui Hristos şi nădejde a noastră, umple gândirea şi viaţa Bisericii tot timpul, la fel, Crucea, ca eveniment istoric, este prăznuită în Vinerea Paştilor, ca putere perpetuată în Învierea lui Hristos, este pomenită în fiecare zi, invocată de creştini ca ajutor la începutul oricărei fapte şi apărătoare de orice necaz". Crucea este semnul biruinţei finale a Fiului Omului, dar nu numai atât, ci este semnul biruinţei oricărui păcat, rău sau moarte, care ne încolţeşte zi de zi. Ea este prezentă pretutindeni în cultul public, în rugăciunea particulară şi în viaţa creştinilor. Prăznuirea Crucii în Duminica a III-a din Postul Mare arată intenţia Bisericii de a o aşeza la mijlocul perioadei de pregătire ascetică prin care ajungem la Învierea Domnului. Crucea devine sensul şi conţinutul acestei pregătiri, dar ea constituie şi puterea ce ne trece de la viaţa pământească la înviere. Puterea crucii care înaintează până la înviere se vede din faptul că prin însăşi crucea a deschis Hristos Raiul şi l-a primit pe tâlhar în el, iar prin aceasta înlătură din uşa Raiului sabia heruvimului, aşa cum găsim în condacul Utreniei Duminicii a III-a din Post: "Nu mai păzeşte sabia cea de văpaie uşa Edenului, că minunată stingere s-a făcut văpăii, prin lemnul Crucii. Acul morţii şi biruinţa iadului s-au alungat, că de faţă ai stat, Mântuitorul meu, strigând celor din iad: Intraţi iarăşi în rai". Crucea face loc în fiinţa noastră energiei Duhului Sfânt, prin faptul că ea înseamnă moartea făpturii în afirmarea ei autonomă faţă de Dumnezeu, spune părintele Stăniloae. Crucea lui Hristos este la prima vedere "o faţă a pieirii şi a înfrângerii, dar are în ea izvoarele dătătoare de viaţă ale sfinţeniei". De altfel, în tradiţia răsăriteană, crucea lui Hristos ca pătimire fără de păcat a morţii nu este treapta extremei slăbiciuni a omului, ci prilejul manifestării puterii lui. Prin Cruce redescoperim lumea ca dar al lui Dumnezeu Căderea omului, scria în caietele sale Daniil Sandu Tudor, este o abatere, o ignorare a Crucii, o tăgăduire a ei. Marea tragedie a omenirii este neînţelegerea Crucii, adică neputinţa de a pricepe rostul şi trebuinţa jertfei noastre proprii spre dobândirea mântuirii. Crucea reprezintă atât semnul iubirii culminante a lui Hristos ca om faţă de Dumnezeu, pătimirea şi moartea Lui fiind modul prin care renunţă la Sine şi se predă Tatălui, unindu-Se cu El, dar şi semnul iubirii lui Hristos ca Dumnezeu şi om faţă de noi, din care luăm puterea de a ne face asemenea Lui. Dacă Sfântul Chiril al Alexandriei spunea că "la Tatăl nu se poate intra decât în stare de jertfă", atunci omenirea numai prin Hristos cel răstignit şi înviat ajunge în Împărăţia cerurilor. Crucea aduce creştinilor puterea lui Hristos cel Înviat şi, amintindu-ne de ea, noi voim să ne comportăm în lume asemenea Lui, eliberaţi de patimile egoiste. Făcând semnul crucii, creştinii nu primesc doar puterea lui Hristos de a birui păcatul şi a reuşi în tot ce e bun, ci oferă un adevărat cult lui Dumnezeu, aducându-se pe ei şi lumea întreagă lui Dumnezeu ca dar. Crucea transfigurează creaţia. Prin ea se sfinţesc toate: oamenii şi lucrurile, casele, grădinile şi câmpurile cu roadele lor, mâncarea, apa. Crucea, subliniază părintele Stăniloae, se dovedeşte singurul mijloc prin care creaţia se naşte sau trece la forma nouă de existenţă prin care este văzut Dumnezeu ca Cel ce este totul în toate. Imprimată în univers, Crucea redescoperă sensurile adevărate, frumoase, nedeformate de patimi, ale creaţiei, făcând transparent pe Dumnezeu din ea. (Augustin Păunoiu)