Părintele copiilor

Prin Iaşi i s-a dus vestea: "E un părinte la Poieni care aduce copiii din parohie la teatru". La "Luceafărul" şi la "Naţional", toată lumea îl cunoaşte - de la doamnele care vând bilete pentru spectacole până la actori. De prin 2009, micii spectatori de la Poieni bat drumul până la Iaşi în fiecare lună, alături de părintele Cristinel Severin, ca să ajungă la teatru. Dacă banii nu sunt suficienţi sau dacă se întâmplă să nu se joace vreo piesă nouă, se duc la cinema sau pur şi simplu în parc, să se joace. Părintele e cu ei, în mijlocul lor, atent, grijuliu, înţelegător, ca un frate mai mare.

De vreo doi ani încoace, Teatrul pentru copii "Luceafărul", dar şi Teatrul Naţional din Iaşi şi-au câştigat cei mai fideli spectatori. Fie arşiţă, fie ploaie, fie zăpadă, înghesuiţi într-un microbuz şi în maşina părintelui, copiii din Parohia Poieni-Schitu Duca vin la Iaşi să vadă fiecare reprezentaţie. Ei uită pentru o zi greutăţile din familie şi intră în universul miraculos al personajelor, despre care vorbesc apoi zile în şir. După doi ani de astfel de experienţe, au devenit deja spectatori avizaţi: ştiu piesele, au învăţat să înţeleagă mesajul transmis, îi cunosc pe actori şi au carneţele cu autografe. Odiseea călătoriilor la teatru a început prin 2009, de când părintele Severin, proaspăt paroh la Poieni, a vrut să le ofere copiilor, majoritatea din familii fără posibilităţi, o bucăţică dintr-o copilărie normală. A vrut să le cultive gustul pentru această lume fabuloasă a teatrului şi să le ofere o alternativă vie, savuroasă, plină de tâlcuri, la monotonia şi izolarea pe care le-ar fi putut aduce calculatorul. Ideea a fost gustată de micuţi încă de la început, ba chiar şi părinţii au fost de acord, numai că lipseau cu desăvârşire banii. Prinşi de grijile familiilor şi de greutăţile survenite mai ales în ultimii ani, când mulţi şi-au pierdut locurile de muncă, părinţii nu-şi puteau permite luxul unei călătorii la teatru, chiar dacă doar o dată pe lună. Asta nu l-a dezarmat cu nimic pe părintele Severin. S-a dat peste cap să facă rost de bani, şi, deşi fiecare plecare e o nouă provocare din acest punct de vedere, de doi ani, neîntrerupt, îi duce la teatru. Cutia milei de la biserică, deschisă lunar, cu acordul consilierilor parohiali, e una din micile surse de venit pentru aceste călătorii. Apoi părintele a apelat în stânga şi-n dreapta la enoriaşii cu dare de mână, la autorităţi, peste tot pe unde s-a putut, şi n-a fost lună sau piesă de teatru nouă pe care copiii de la Poieni să o fi ratat. O biserică a copiilor Cristinel Severin a ajuns paroh la Poieni, o localitate aflată la 15 km depărtare de Iaşi, în 2008. A găsit puţini săteni care veneau la biserică şi puţin interes din partea copiilor. Starea asta a lucrurilor l-a determinat să-şi dorească să vadă, într-o bună zi, curtea bisericii plină de copii. "I-am găsit un pic dezorganizaţi pe cei de la Poieni, dar, făcând slujbă sărbătoare de sărbătoare, oamenii au început să vină la biserică. Am constatat însă că vin doar bătrâni, copiii, deloc. Şi de aceea m-am gândit că trebuie să fac ceva pentru copiii aceştia, să-i apropii de biserică, să vină cu drag, nu pentru că părintele insistă", îşi aminteşte parohul de la Poieni. Mai întâi i-a invitat să participe la programul "Hristos împărtăşit copiilor", au venit în număr mare şi asta i-a dat încă şi mai mult curaj părintelui; copiii doreau să fie antrenaţi în astfel de activităţi. La scurt timp, s-a gândit să facă un cor la biserică. I-a propus profesoarei Cristina Costin, membră a Corului Filarmonicii din Iaşi, enoriaşă în Parohia Poieni, care a primit cu bucurie propunerea şi imediat s-a şi apucat de treabă. "La primele repetiţii părinţii au venit să vadă dacă chiar au venit la cor copiii lor. După ce s-au convins că nu pierd timpul prin altă parte, nu numai că i-au lăsat, dar i-au şi încurajat", spune părintele Severin. La cor, totul s-a făcut profesionist, cu repetiţii serioase, cu partituri, iar în numai câteva luni aveau să apară şi rezultatele. "Au început mai întâi cu învăţatul cântărilor bisericeşti, apoi au învăţat colinde. La sărbătoarea Naşterii Domnului din 2008 au cântat prima lor colindă pe două voci, ceea ce pentru noi a fost o surpriză extraordinară, ei neştiind nici o notă când au început să vină la cor. Copiii au fost extrem de încântaţi, poate şi pentru că am încercat să-i facem să se simtă ca nişte actori principali. Ideea că ei vor cânta la Sfânta Liturghie, de sus, din cafas, i-a încântat la culme", povesteşte părintele. Copiii au prins definitiv gustul cântărilor şi n-au abandonat. Vin la repetiţie în fiecare sâmbătă şi respectă întocmai indicaţiile profesoarei. Astăzi corul bisericii de la Poieni, format din 50 de mici artişti, cântă după toate regulile, pe voci, şi şi-a format chiar un renume în parohiile din jur. Mai mult decât atât, trei fetiţe care fac parte din cor au fost admise la Liceul Pedagogic din Iaşi, unde au susţinut o probă la muzică şi au uimit comisia de admitere prin felul în care au interpretat. Cu rezultate la fel de bune, alte două fetiţe au fost admise la Liceul de Arte "Octav Băncilă", una la Secţia de coregrafie, cealaltă la teatru, iar doi băieţi la seminar. Semn că iniţiativa părintelui începe să dea roade. Cercul de pictură După cor, a venit şi ideea unui cerc de pictură. Şi aici lucrurile se desfăşoară la fel de serios, sub îndrumarea profesoarei Ana Maria Axinte, absolventă a Secţiei patrimoniu a Facultăţii de Teologie din Iaşi. Un om care nu numai că a acceptat să-şi dedice o parte din timpul său copiilor din parohie, ci a venit şi cu materiale de acasă pentru a-i ajuta să deprindă această îndeletnicire. Aşa se face că micii pictori de la Poieni ştiu acum să trateze suprafeţele pentru pictură, să organizeze spaţiul destinat acesteia şi să picteze după reguli clare. Cercul de pictură organizat la biserică e azi un loc în care talentul şi creativitatea copiilor se revarsă ca un torent. Aici fac ouă încondeiate, aici realizează felicitări, aici pictează pe piatră, pe sticlă sau pe lemn, iar satisfacţia e maximă mai ales atunci când părintele le organizează propriile expoziţii. "Expediţiile" la teatru "Văzând că vreo 80 de copii vin la cor şi la cercul de pictură, vă spun sincer că m-am simţit dator faţă de dânşii. Adică, bun, ei vin, muncesc pentru cor, pictează, dar eu ce fac pentru ei? Voiam să-i scot undeva, să vadă ceva inedit, să le fac o bucurie. În acelaşi timp, am vrut să le ofer copiilor modele, pentru că în mediul rural aproape că nu mai găsesc: părinţii sunt prea ocupaţi de grija zilei de mâine, calculatorul le oferă modele gata fabricate şi nu ceea ce e potrivit vârstei lor, la fel şi televiziunea", consideră părintele Cristinel Severin. De aici a pornit o idee care a schimbat radical lumea copiilor de la Poieni: mersul la teatru, în Iaşi. Universul lor, populat doar de personajele din desenele animate văzute pe calculator, de întâmplările zilnice din lumea satului şi de foarte rarele ieşiri în oraş, s-a îmbogăţit treptat cu o lume intangibilă până atunci. Au descoperit cu fascinaţie teatrul, şi-au dat seama ce orizonturi deschide scena, au descoperit oraşul, cu toate posibilităţile lui de petrecere a timpului liber, au mers la cinema, la concertele Filarmonicii, la joacă, în parc, peste tot pe unde părintele a simţit că, dacă-i duce, le va face o bucurie. Prima piesă, vizionată la Teatrul pentru copii "Luceafărul" - "Ca sarea în bucate" - a fost testul suprem. A fost momentul în care copiii părintelui şi-au declarat dragostea necondiţionată pentru teatru şi pentru actori. "Copiii de la Poieni vin la teatru mai ceva ca cei din Iaşi" Aşa au ajuns să spună actorii ieşeni despre spectatorii lor fideli. Atât de dragi le-au devenit aceşti copii tuturor celor care lucrează în teatrele din Iaşi, încât adesea le fac reduceri la bilete, astfel încât să poată intra cu toţii sau, când e nevoie, suplimentează numărul de locuri din sală, să se poată bucura de spectacol toţi cei din grup. Prieteni şi-au făcut şi în cinematografele ieşene, unde rulează filme la orele la care pot ei veni, pentru că şi-aşa cinematografele sunt goale. Şi pentru că a vrut ca toţi enoriaşii lui să se bucure de aceste ieşiri, părintele Severin i-a luat de câteva ori pe toţi cei 157 de copii de la şcoală la teatru, ba chiar a organizat o astfel de excursie şi pentru părinţii micuţilor, ocupând toată sala. "Părinte, ce trebuie să fac să ajung actor?" Pentru toate aceste călătorii părintele trebuie să caute de fiecare dată soluţii financiare. Una dintre sursele constante la care apelează este cutia milei. "Transportul este cheltuiala de care ne-am lovit de fiecare dată, dar am găsit o variantă. Şcoala din Poieni a primit un microbuz pentru copiii navetişti şi atunci cu acordul Primăriei Schitu Duca şi al şcolii folosim microbuzul acesta, iar noi plătim motorina, aproximativ 50 de ron. Mergem, deci, cu acest microbuz şi cu maşina mea", spune părintele, pentru care nici un efort făcut pentru copiii lui nu e prea mare. Mereu e în căutare de sponsori, de oameni cu o situaţie bună, originari din Poieni, stabiliţi astăzi în alte zone, care ar putea da o mână de ajutor. Nu se plânge de efort, de piedici, de greutăţi. Are credinţa că, punând umărul la educaţia acestor copii, poate schimba destinul comunităţii pe care o păstoreşte. "Au fost şi luni în care pur şi simplu nu aveam bani. În astfel de moment făceam tot ce era posibil să avem bani de transport şi nu ne duceam la teatru sau la film, pentru că n-aveam bani de bilete. Dar mergeam să ne închinăm la Cuvioasa Parascheva şi la joacă, într-un parc din Iaşi. Consideram că şi asta e măcar o ieşire pentru ei", povesteşte părintele Severin. La teatru, după fiecare piesă, a încercat să le facă cunoştinţă cu actorii. "Stăteam la ieşire şi le spuneam să-şi pregătească hârtie pentru autograf. Au fost uluiţi că se poate aşa ceva, iar acum au carneţelele pline de autografe, intră pe site-ul Teatrului Naţional, comunică cu actorii pe forum şi au devenit prieteni. Mă întreabă mereu la ce piesă mergem luna viitoare şi cine joacă. E o chestie ca un copil de la ţară să întrebe cine joacă în piesă", spune, zâmbind, părintele. După jumătate de an de mers la teatru au venit din partea copiilor şi întrebările pe care părintele le aştepta cu sufletul ghem: "Părinte, ce trebuie să fac să ajung actor?". Tabără la mare Tabăra la mare din vara aceasta rămâne aventura supremă a vieţii acestor copii. Ideea a venit tot de la părintele, care a considerat că e puţin nedrept ca ei să nu se bucure, după un an de muncă la şcoală şi la cercurile de la biserică, de o tabără, la fel ca toţi elevii. I-a întrebat de anul trecut unde ar vrea să meargă şi toţi, fără excepţie, au dorit să meargă la mare. De atunci a început şi căutarea de soluţii. Tabăra trebuia organizată cu bani puţini, pentru că nici unul dintre copii nu avea posibilităţi financiare. Au început aşadar căutările. O familie din Franţa, prieteni ai părintelui, i-a ajutat cu 500 de euro, bani cu care au plătit un avans la vila din Eforie Sud unde urmau să fie cazaţi. Apoi, pentru restul banilor trebuitori au pus umăr la umăr, copii, familiile lor şi părintele. Ingeniozitatea, optimismul şi bucuria părintelui de a dărui, la rându-i, bucurie şi-au spus cuvântul. A căutat soluţii simple, la îndemână, a trecut peste orice piedică, numai să-şi poată duce copiii la mare. "Am strâns ce am putut. O familie ne-a oferit 500 de lei, Primăria Schitu Duca ne-a asigurat 100 de litri de motorină. Am strâns fier vechi cu copiii, l-am adunat la casa parohială şi apoi l-am valorificat. Am făcut vreo 2.500 de lei, o sumă uriaşă pentru noi, am mai făcut ceva bani din două expoziţii cu vânzare a icoanelor pe care copiii le-au făcut la cercul de pictură şi ne-am descurcat", explică parohul de la Poieni. În aventura vieţii Pentru că banii le-au ajuns doar pentru a asigura transportul şi cazarea, părintele a decis să-şi facă singuri de mâncare în bucătăria vilei în care au fost cazaţi. Soţia părintelui, ajutată de o doamnă care i-a însoţit, au gătit zilnic pentru 47 de persoane. "I-am rugat pe copii să aducă ce produse pot ei de acasă, iar cei care au să aducă 50 de lei. Astfel că am plecat de la Poieni cu o remorcuţă ataşată la unul dintre microbuze, plină cu alimente pe care le-am gătit noi, în vila în care am fost cazaţi, având astfel asigurată mâncare proaspătă şi fără riscuri pentru sănătatea copiilor. Am plecat cu oale, cu veselă, cu tot ce ne trebuie. Am făcut apoi la biserică rugăciunea de călătorie şi, pe la 11 noaptea, am pornit. Curtea bisericii era plină de copii, de părinţi care-i conduceau, pentru că erau copii care ieşeau pentru prima dată din sat, iar cei mai mulţi dintre ei nu văzuseră marea niciodată", povesteşte părintele. Două microbuze şi două maşini încărcate au plecat, aşadar, pe 20 august din Poieni în cea mai straşnică aventură a vieţii a 42 de copii. S-au bucurat de şapte zile de mare, de soare, de plajă, de excursii, de spectacole şi de toate bucuriile pe care o tabără le poate oferi. Un formator al comunităţii Într-o comunitate săracă, ce nu are şansa de a evolua decât prin propriii copii, părintele a pus umărul şi a încercat să le arate că, deşi e greu, se poate. Trebuie să lupţi pentru ceea ce vrei, să treci peste obstacole, să încerci să găseşti mereu soluţii. Acum, părintele Cristinel Severin a devenit prietenul copiilor. E fratele lor mai mare, confidentul şi tovarăşul lor. Dacă se-ntâmplă ca părinţii să-i reţină pe-acasă, pentru vreo treabă, în timp ce trebuie să meargă la cor se trezesc admonestaţi cu replici de genul. "Lasă că vă spun eu părintelui, că nu m-aţi lăsat!". "Mă consideră prietenul lor, iar mie-mi face bine, pentru că mă simt şi eu de-o vârstă cu ei. Mă hrănesc din bucuria pe care o văd pe chipurile lor. Când îi văd fericiţi, bucuroşi de ceea ce au văzut, e o sursă esenţială de energie şi mă ajută să merg mai departe. E extraordinară şi imaginea bisericii, plină de copii acum. Cred că aşa îţi dai seama că tu, ca preot, chiar eşti util comunităţii, chiar eşti un formator acolo", consideră "părintele copiilor", aşa cum fără greşeală ar putea fi botezat. Iar planurile legate de copii nu se termină. De pe 1 octombrie îşi vor relua vizitele la Iaşi, pentru că începe stagiunea la Teatrul Naţional, iar copiii au devenit deja nerăbdători. Până la sfârşitul anului transportul la teatru le va fi asigurat cu un microbuz al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. Pentru perioada de iarnă, părintele se gândeşte cum să facă posibilă o tabără la munte, iar pentru viitorul ceva mai îndepărtat ar vrea să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a obţine un microbuz cu care să-i ajute pe copii să facă naveta la Iaşi, să aibă acces la educaţie. La cum l-am cunoscut noi, nu cred că lucrul acesta va fi imposibil.