Părintele Daniil Sandu Tudor între controverse și realitate

În numeroase scrieri sau dialoguri despre personalitățile Rugului Aprins, părintele Daniil Sandu Tudor în special, se poate constata că persistă o serie de inexactități privitoare la viața și activitatea acestuia. În speranța lămuririi, voi relua pe scurt câteva dintre aceste controverse.

Una dintre prejudecățile uzuale legate de activitatea viitorului părinte Daniil Sandu Tudor este aceea că în interbelic ar fi fost un jurnalist cu convingeri politice de stânga.

Originea probabilă a acestei poziți­onări ideologice este autobiografia monahului Agathon, acesta fiind numele pe care l-a primit Sandu Tudor la tunderea în călugărie. Această mică autobiografie, cu titlul „Memoriu”, a fost scrisă cu ocazia primului arest, din perioada comunistă (1950-1952). În acord cu vasta sa experiență în relația cu autori­tățile comuniste, Mitropolitul Antonie Plămădeală, care publică primul acest document, avertizează într-o notă de subsol: „Este evident că Memoriul e scris ca să placă comuniștilor. L-am notat totuși pentru că e singurul scris de autor”.

O lectură critică și contextuală a paginilor acestui memoriu autobiografic demonstrează fără tăgadă ­­
că cel ce semnează, „Ieromonah ­Agathon Tudor”, se străduie să eludeze activitățile sale din trecut care ar fi fost socotite de-a dreptul ostile de regimul comunist proaspăt instalat. Ne referim la articolele sale publicate în ziarul Credința, numeroase fiind critici acide la adresa marxismului, comunismului și bolșevis­mu­lui. Autorul a evidențiat în schimb, în acel „Memoriu”, atât cât a putut, o pretinsă simpatie față de stânga politică (socialistă).

Realitatea este că Sandu Tudor flirtase aparent cu ambele orientări, fără a intra însă în politică. Și ziarul Credința, pe care-l conducea, avea un anume echilibru politic, singura orientare destul de clară fiind cea pro-regalistă. Personalitate complexă, în formare, Sandu Tudor avea prieteni de toate orientările ideologice, ocolind însă extremele: legionarii și comuniștii. În revista Floarea de Foc, pe care de asemenea a coordonat-o, precum și în ziarul Credința, publicau și oameni de dreapta și de stânga.

În fine, corect este să luăm în seamă și felul în care scriitorul se autoevalua, în condiții de libertate, desigur. Astfel, există o serie de trei articole pe care Sandu Tudor le publică în anul 1936, cu titlul „Nici de dreapta, nici de stânga”, în ziarul Credința, în care argumentează de ce nu optează pentru „ofertele” politice ale acelor ani. Este adevărat, tot în Credința, jurnalistul Sandu Tudor a publicat numeroase polemici - în bună parte, personale - atât la adresa extremei drepte, legionare, cât și la adresa extremei stângi, comuniste. Fiindcă mai ales presa legionară era destul de viguroasă în epocă, de aici considerăm că i se trag acuzele că ar fi fost de stânga. Din articolele semnate de Sandu Tudor în Credința reiese că avea mai degrabă convingeri pe care astăzi le-am putea apropia creștin-de­mocrației.

...În condițiile descrise mai sus, paradoxal și de-a dreptul stupid - mai ales că între timp procurorii comuniști descoperiseră articolele anticomuniste ale lui Sandu Tudor, astfel încât și acestea vor cântări în dosarul arestării finale din anul 1958 -, întregul lot al Rugului Aprins a fost acuzat de legionarism! O obișnuință în epocă, procurorii comuniști au încercat să lege „cazul” Rugului Aprins de mișcarea legionară. Pretextul arestării celor 16 din lotul Rugului Aprins este o inventată activitate legionară ostilă noii orânduiri sociale, comuniste. În realitate, membrii emblematici ai Rugului Aprins nu numai că nu au fost legionari, ci se poziționaseră clar împotriva acestei deraieri. Și jurnalistul Sandu Tudor, și profesorul Alexandru Mironescu și alți câțiva au scris în anii ‘30 mai multe articole împotriva legionarilor, au polemizat cu aceștia etc.

Au trecut pe la Mănăstirea Antim ori au fost implicate în întâlnirile Rugului Aprins peste 50 de perso­nalități ale clerului Bisericii Ortodoxe Române și ale laicatului ortodox. Doar câțiva, foarte puțini, dintre acești participanți - care n-au făcut parte din nucleul central - au fost în fragedă tinerețe legionari sau simpatizanți legionari și s-au distanțat fără rest de mișcarea legionară pe măsură ce au descoperit mistica creștină autentică.

Chiar dacă în anumite medii neinformate persistă inclusiv această acuză de legionarism cu privire la părintele Daniil Sandu Tudor, ori la întreaga mișcare Rugul Aprins -, aceasta nu este decât o (auto)manipulare care s-a rostogolit, iată, după atâția ani de la procesul celor arestați în lotul Rugului Aprins. Și în pofida faptului că după 1989 cei arestați în lotul Rugului Aprins au fost reabilitați în justiție!

...Dacă am privi în ansamblu viața părintelui Daniil Sandu Tudor vom realiza că este un parcurs plin de grele încercări. A trecut prin cele două Războaie Mondiale, fiind angajat, direct, pe front, mai ales în Primul Război Mondial, a fost arestat de patru ori...

S-a mai spus că ar fi fost un personaj foarte bogat, ceea ce este ridicol. Mircea Vulcănescu - faţă de care Sandu Tudor a greşit grosolan, în opinia noastră, într-un celebru scandal - notează astfel despre prietenul său şi viitorul iniţiator al Rugului Aprins: „(…) Sărac, lipit, neavând altceva decât cărţile şi un rând de haine, pe care le îngrijea ca pe ochii din cap… reuşea totuşi să treacă în lume drept un dandy”.

Să ne amintim că Sandu Tudor nu a avut resurse financiare nici măcar pentru a-şi termina studiile universitare pe care le-a abandonat, angajându-se apoi pe un vas, pe mare. Este adevărat, ulterior acestei etape, banii câştigaţi din presă i-a dat pe câte o maşină la modă ori chiar pe o avionetă (avion personal de mici dimensiuni, al cărui preț pe acea vreme era subvenționat pe jumătate de statul român), pentru a-şi astâmpăra parcă setea de înălţimi. Dar sunt ridicole vorbele care încă stăruie în varii medii considerându-l un om foarte bogat, care ar fi avut în proprietate câteva blocuri pe Calea Victoriei etc. În mod cert, intoxicările (de presă) circulau și în interbelic.

Nu ne-am propus aici să privim edulcorat personalitatea și faptele părintelui Daniil Sandu Tudor, mai ales cele din prima jumătate a vieții, înainte de intrarea în monahism.

Dincolo de varii anecdote care trimit la temperamentul vulcanic al poetului Sandu Tudor, cred că este necesar să avem inima deschisă tot­odată către mărturiile aduse de ucenicii părintelui Daniil Sandu Tudor, cei care i-au fost aproape la Mănăstirea Sihăstria Neamțului și la Schitul Rarău. Acei câțiva pe care i-am prins în viață mărturisesc despre un alt fel de Sandu Tudor, vorbesc despre un adevărat părinte spiritual. Și nu-s puține aceste mărturii!

Și cei care i-au fost cu adevărat apropiați părintelui Daniil Sandu Tudor aduc aceeași mărturie. De pildă, profesorul Alexandru Mironescu susținea adesea, inclusiv în fața altor intelectuali, că personalitatea părintelui Daniil Sandu Tudor este mult mai complexă, că aceștia nu-l cunosc decât superficial. Iar argumentele lui Alexandru Mironescu sunt esențiale (vezi volumul Floarea de Foc, Ed. Eikon, București, 2019, p. 226): „Pentru cei care nu l-au cunoscut bine, Sandu Tudor a fost mereu un element de scandal și un interminabil prilej de defăimare. Dar el era, în intimitatea sa, exact altceva decât ceea ce se spunea despre el. Era însă, e adevărat, un om greu, foarte greu uneori de suportat, și pentru unii profund dezagreabil, printr-un fel direct de a vorbi, fără menajamente, și, aș zice, fără nici o ipocrizie. Ferice însă de cei care îl puteau suporta: era atunci un prieten neprețuit și un om admirabil, de o nesfârșită delicatețe sufletească, de o mare originalitate. Știa multe lucruri și, în anumite domenii, era un învățat, avea o informație de savant. Dar se ascundea, iar printr-un fel dur de a fi, se apăra de oameni și - curios! - de admirația lor, pe care sigur ar fi putut-o avea”...