Părintele Ioannis Romanides despre îndumnezeirea omului
Părintele Ioannis Romanides nu este la fel de cunoscut publicului larg asemenea altor teologi greci de renume ai secolului XX precum Christos Yannaras, Ioannis Zizioulas sau Panayotis Nellas. Însă acest fapt nu îl face mai puţin important în privinţa rolului său în dezvoltarea teologiei ortodoxe din veacul trecut. Părintele Romanides a avut un spirit de sinteză extraordinar şi o capacitate rar întâlnită de a sesiza profunzimile uimitoare a numeroase teme creştine, printre care se numără şi cea asupra căreia ne vom opri acum: îndumnezeirea omului.
Născut la Pireu în Grecia, în data de 2 martie 1927, Ioannis Romanides a petrecut foarte puţin timp în ţara sa natală, părinţii săi emigrând în cursul aceluiaşi an în SUA. Deşi a petrecut o mare parte din viaţa sa în Statele Unite ale Americii, părintele Romanides nu a considerat nici un moment că originea sa trebuie trecută sub tăcere. Întrebat fiind la un moment dat de un episcop american cu privire la naţionalitatea sa, Romanides a răspuns: „Eu sunt roman“. Părinţii săi erau originari din Arabessos, o localitate din Asia Mică, iar turcii îi denumiseră pe grecii din zona respectivă de veacuri întregi „romani“. Consecvent tradiţiei ortodoxe bizantine, Romanides a păstrat acest titlu toată viaţa sa şi chiar a susţinut în cursul unei cărţi importanţa păstrării acestui apelativ de către populaţia greacă din zilele noastre. Părintele Romanides a fost unul dintre primii absolvenţi ai prestigiosului Institut ortodox Holy Cross, unde a şi îndeplinit funcţia de profesor pentru o perioadă de şapte ani (1958-1965), demisionând relativ repede pentru a ocupa un post universitar la Universitatea din Tesalonic. El şi-a dorit enorm ca învăţământul teologic din Grecia să păstreze standarde înalte, alegând să renunţe la un post mult mai favorabil şi mai bine remunerat din SUA, un exemplu rar întâlnit astăzi. După 20 de ani de predare neîntreruptă la Tesalonic, Romanides şi-a dedicat ultimii 17 ani de viaţă întâlnirilor ecumenice şi abordării corecte a conceptului de romanitate, decedând la vârsta de 74 de ani (2001) la Atena. Părintele Gheorghios Metallinos afirma: „Părintele Romanides a adus înapoi în domeniul teologic academic prioritatea metodei empirice patristice de a teologhisi, lăsând deoparte metoda intelectuală-scolastică-metafizică; a conectat teologia academică cu slăvirea liturgică şi tradiţia filocalică, demonstrând perihoreza mutuală a teologiei şi spiritualităţii, precum şi caracterul terapeutic al teologiei dogmatice; a precizat şi adoptat în metoda teologică legătura interioară dintre dogmă şi istorie şi, în consecinţă, a fost capabil, cum au fost puţini de altfel, să observe alienarea şi căderea teologiei în Vestul Europei, care au urmat invaziei şi dominaţiei francilor şi a participat la analizarea totală a elenismului, în afara poziţiilor stereotipe occidentale, prin recuperarea utilizării exacte, a înţelesului şi aplicării dinamice a numelor istorice ale sale în cursul timpului, realizată printr-o documentare impresionantă şi precisă“.
Cum ajungem la îndumnezeire?
„Modul necesar de perfecţionare este răstignirea tuturor poftelor şi, prin aceasta, dezrădăcinarea iubirii de sine prin credinţa interioară şi ascultarea necondiţionată de voinţa lui Dumnezeu. Desăvârşirea prin ascultare era aplicabilă îngerilor înainte de căderea demonilor, de vreme ce după cădere nu mai există pocăinţă pentru îngerii căzuţi. Pentru fiinţele umane, ascultarea este modalitatea de desăvârşire atât înainte, cât şi după cădere. Ascultarea însă nu este un scop în sine, astfel încât, printr-o atitudine servilă, omul să poată atinge o stare statică de extaz, care conduce la o relaţie servilă sau egoistă cu Dumnezeu. În stadiile de rob şi iluminat, omul participă la desăvârşirea divină prin împărtăşirea de harul curăţitor, iluminator şi deificator al tainei Crucii, care curăţeşte patimile, iluminează şi sfinţeşte întreaga sa fiinţă, făcând posibilă, prin conlucrarea (sinergie) omului, ascultarea de voinţa lui Dumnezeu până la moarte, prin care harul lui Dumnezeu transformă pornirea iniţială egoistă în dragoste liberă şi, drept rezultat, omul primeşte îndumnezeirea, devenind prieten şi lucrător împreună cu Dumnezeu, frate şi co-împărat cu Hristos şi fiu adoptiv al Fecioarei“. Am oferit acest lung citat pentru că rezumă în mod esenţial întreaga concepţie a părintelui Ioannis Romanides cu privire la modul în care omul ajunge la îndumnezeire în cursul vieţii creştine. Deşi la prima vedere citatul pare că nu reprezintă în mod fericit scopul vieţii creştine (îndumnezeirea), el explică în amănunt treptele anterioare acesteia. Astfel, calea creştină spre desăvârşire trece mai întâi prin Cruce (asceză, război nevăzut) pentru a ajunge la Înviere (îndumnezeire). Ascultarea este privită de părintele Romanides drept o componentă esenţială a procesului care ne conduce la împărtăşirea de Hristos. El a remarcat că, spre deosebire de îngerii căzuţi, oamenilor le este încă permisă ascultarea de Dumnezeu chiar şi după căderea lor în păcat. Scopul primordial al ascultării este de a ne face să ne supunem în întregime voinţei divine care ne doreşte binele şi ne poate conduce spre îndumnezeire.
Îndumnezeirea - păzitoarea Sfintei Tradiţii
Îndumnezeirea nu este o simplă ajungere la un extaz egoist sau o perfecţionare deplină a propriilor calităţi în detrimentul altor persoane, ci un dar al comuniunii care stă la baza păstrării Sfintei Tradiţii a Bisericii. „Atunci când ne întrebăm cum poate un păstrător, apărător sau transmiţător şal Sfintei Tradiţiiţ şi prieten al lui Dumnezeu să păstreze, să apere şi să transmită mai departe şSfânta Tradiţieţ, putem răspunde că prin îndumnezeire sau prin Sfintele Taine ale Crucii şi Învierii lucrate de Tatăl prin Fiul Întrupat în Duhul Sfânt“. Este cât se poate de clar că Biserica păstrează Sfânta Tradiţie într-un mod divino-uman. Astfel, prin îndumnezeirea credincioşilor şi prin comunicarea lor cu Dumnezeu prin descoperiri minunate, Sfânta Tradiţie se păstrează în continuare în cursul veacurilor. Sfântul Iustin Popovici afirma că unirea cu Dumnezeu şi continuarea Sfintei Tradiţii astfel se realizează prin Sfintele Taine şi Sfintele Virtuţi. Romanides este mult mai dogmatic în aprecierea sa cu privire la această temă. El pune la începutul, cuprinsul şi încheierea Sfintei Tradiţii întruparea lui Hristos şi desfăşurarea istorică a Trupului Său pnevmatizat alcătuit din credincioşii îndumnezeiţi prin Sfintele Taine. Lucrarea Sfintei Treimi asupra credincioşilor prin intermediul Bisericii se află la baza dezvoltării conceptului de Sfântă Tradiţie. Îndumnezeirea personală nu constituie, aşadar, o realizare egoistă şi nici o dezvoltare calitativă individuală, ci un eveniment eclesial, prin care oamenii continuă Sfânta Tradiţie, devenind părtaşi ai lui Hristos prin Sfintele Taine şi experierea energiilor divine necreate. Întruparea Domnului este punctul de pornire al creştinismului, dar totodată şi ţinta finală a acestuia, pentru că atât în Sfânta Liturghie, cât şi în general în viaţa îndumnezeită a creştinului hrănită de aceasta, experiem ceea ce vom trăi de fapt în Împărăţia lui Dumnezeu. Trecutul, prezentul şi viitorul se împletesc reciproc în această sinteză a lor: îndumnezeirea fiinţei umane...