Părintele Paulin Lecca, un cărturar şi un mare duhovnic
Pe 30 ianuarie 2015 s-au împlinit 17 ani de la trecerea la cele veşnice a părintelui Paulin Lecca. Marele duhovnic a fost dar nepreţuit al lui Dumnezeu pentru spaţiul cultural şi spiritual românesc. Părintele Paulin Lecca face parte din moştenirea ortodoxă a marilor duhovnici ai secolului XX, adevărate repere spirituale ale acestui neam greu încercat.
Personal, întâlnirea cu părintele Lecca a fost o minune şi o binecuvântare în acelaşi timp. Acesta a avut darul să-mi orienteze gândul, fapta sau cuvântul către căutarea lui Dumnezeu. A fost o întâlnire providenţială de care am început să fiu conştient după ce părintele Paulin a plecat la Dumnezeu.
În fapt, cum era părintele Paulin Lecca? Un om de o bunătate rară, a fost unul dintre cei mai cultivaţi oameni pe care i-am cunoscut, un cărturar demn de toată admiraţia şi nu în cele din urmă un mare trăitor în duhul Ortodoxiei. Era un mare iubitor al literaturii universale şi în special al operei marelui scriitor rus Fiodor Dostoievski. A scris mult, a tradus la fel de mult, a înţeles că astfel contribuie la mântuirea iubitorilor şi trăitorilor de Dumnezeu.
Dintre cărţile pe care le-a scris părintele Paulin Lecca, cărţi apărute la noi, amintim: De la moarte la viaţă; Ce este moartea?; Frumosul divin în opera lui Dostoievski, o carte de o profundă înţelepciune care aşteaptă să fie descoperită; Rugăciunea vameşului; Cum să citim Biblia în învăţătura Sfinţilor Părinţi, tratatul teologic Adevăr şi pace, Jurnal duhovnicesc.
A tradus din ruseşte Igor Smolici, Din viaţa şi învăţătura stareţilor; Serghei Bulgakov, Icoana şi cinstirea sfintelor icoane; lui datorându-i-se şi o versiune românească a Pelerinului rus.
Părintele Paulin Lecca a fost un mare duhovnic, care şi-a înţeles jertfa creştină indiferent de situaţiile grele prin care a trecut. Pentru o bună înţelegere a acestui aspect, demnă de citit sau recitit este cartea părintelui De la moarte la viaţă, un adevărat testament pentru creştinismul ortodox. Criticul Valeriu Cristea, care a prefaţat lucrarea, îl numeşte pe părintele Paulin Lecca „un fericit asemenea lui cel de trei ori fericit”.
Părintele arhimandrit Paulin Lecca a rămas în istoria monahismului românesc drept un monah smerit, dar erudit, un profund cunoscător al Sfintei Scripturi, al Sfintei Tradiţii şi al scriitorilor creştini, precum şi al istoriei şi literaturii universale. Preasfinţitul Părinte Ambrozie al Episcopiei Giurgiului, care l-a cunoscut la Schitul Darvari din Bucureşti, a mărturisit despre părintele Paulin Lecca faptul că „nu putea fi văzut vorbind despre Bunul Dumnezeu fără să plângă. Era foarte sensibil, iar pentru el, practic, cuvintele aveau alt sens”. Da, este adevărat, avea darul lacrimilor, lacrimi care curgeau odată cu rugăciunea inimii. Părintele Lecca a gustat din darurile lui Dumnezeu, fapt pentru care a trăit în duhul rugăciunii toată viaţa.
Părintele Paulin Lecca a fost un părinte cu duh de Pateric, care a înţeles că talantul dat de Dumnezeu nu trebuie îngropat, ci trebuie înmulţit. Prin mulţimea celor care l-au cunoscut, dar mai ales a celor cărora le-a fost de mare ajutor duhovnicesc, considerăm că talantul primit de părintele Paulin Lecca a fost însutit sau chiar înmiit. A participat la mişcarea Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, fiind deosebit de apropiat de stareţul Ioan Kulâghin. Cei doi au avut deseori întâlniri.
Părintele Paulin Lecca era conştient de misiunea sa în lume, era conştient ca duhovnic de importanţa fiecărui suflet, fapt pentru care ştia să-şi apropie semenii şi să le împărtăşească sfaturile evanghelice sau cele din opera marilor scriitori creştini. Dar iată un cuvânt al scriitorului Dostoievski pe care îl repeta ori de câte ori avea prilejul: „O singură clipă, spune, nu un minut sau un ceas, ci o clipă ne-a dat Dumnezeu fericirea să trăim aici pe pământ şi să ne pregătim pentru fericirea veşnică. Dacă pierdem această clipă, pierdem fericirea veşnică. Meritul nostru pe pământ este să iubim pe Dumnezeu din tot sufletul, din tot cugetul, din toată puterea, şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Şi dacă am murit fără a face aceste fapte bune, în vecii vecilor nu mai putem face nimic. Am pierdut pentru totdeauna fericirea veşnică”.