Părintele Petroniu Tănase - „far al lui Hristos” în Sfântul Munte Athos
Un chip de monah smerit, de icoană frumoasă și dragă, pilduitoare prin viață și exemplu, îl constituie și părintele Petroniu Tănase, viețuitor și stareț al Schitului românesc Prodromu, din Sfântul Munte Athos. Săptămâna trecută a avut loc deshumarea părintelui în Sfântul Munte, parte a procesului de canonizare iniţiat de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, în a cărei jurisdicţie canonică este Athosul.
Mulţi monahi cu viață aleasă, îmbunătățită, au împodobit Ortodoxia românească și pe cea de pretutindeni, au înfrumusețat obștile monahale și sihăstriile în care s-au nevoit, au sfințit pământul pe care l-au udat cu lacrimile nevoințelor intense și ale pocăinței adânci, pe care le-au iubit și făptuit. Unul dintre aceştia a fost părintele Petroniu Tănase, vieţuitor la Athos. Părintele Petroniu s-a născut la data de 23 mai 1916, în localitatea Farcașa (Neamț), din părinții Ion și Olimpia, fiind cel de-al șaptelea din cei opt copii ai familiei. A absolvit școala primară în satul natal (șapte clase), iar apoi, la vârsta de 14 ani, a intrat ca frate în Mănăstirea Neamț, unde a urmat cursurile de cântăreți bisericești. Urmează apoi șapte clase la Seminarul de la Cernica, dar din cauza desființării lui, continuă și obține diploma de absolvire la Seminarul Central din București. A absolvit Facultatea de Teologie și Facultatea de Litere și Filosofie, din București, renunțând, totodată, după un an, la studiile începute la Facultatea de Matematică. În 1942 a fost angajat la Cancelaria Sfântului Sinod, iar între anii 1946 și 1948 a fost detașat la secretariatul Patriarhului Nicodim Munteanu. În anul 1942 este hirotonit ierodiacon, iar în 1947 ieromonah. În anul 1950 este numit profesor suplinitor la Seminarul de la Neamț, iar apoi la conducerea Școlii monahale de la Mănăstirea Slatina, cu rolul de a organiza cursurile acestei școli. Între 1957 și 1959 a fost stareț al mănăstirii. După o ședere la o soră din Broșteni (Suceava), la București și Curtea de Argeș, în urma unui pelerinaj făcut în Sfântul Munte Athos și îndrăgostit de locurile și viața monahală athonită, în anul 1966 începe demersurile pentru a pleca în Grădina Maicii Domnului, lucru care se va petrece în anul 1978. La Schitul românesc Prodromu a trecut prin ascultările de duhovnic, bibliotecar și egumen. În timpul egumeniei sale, s-a preocupat de restaurarea mănăstirii, de reorganizarea bibliotecii și de organizarea unor ateliere de pictură, sculptură, legătorie de cărți, croitorie, tâmplărie mecanică, dar mai ales de îmbunătățirea vieții duhovnicești a viețuitorilor. Revede țara o singură dată, în 1993. În anul 2011, din cauza vârstei înaintate, renunță la stăreție, consacrându-se rugăciunii și unei vieți interioare profunde. La data de 22 februarie 2011 se mută la cele veșnice, lăsând în urma sa icoana unui monah îmbunătățit, model de blândețe și smerenie.
Părintele Petroniu Tănase în amintirea ucenicilor
Monahul Damaschin Grigoriatul considera că „un far al lui Hristos care a luminat mai mult de trei decenii în Vigla, cea mai pustie și sudică regiune a Athosului, a fost starețul schitului românesc de obște al cinstitului Înaintemergător, bătrânul Petroniu Prodromitul. Nenumărați au fost creștinii ortodocși, greci și români care soseau zilnic la Schitul Prodromu, ca să-l vadă pe bătrânul ascet și să audă cuvintele lui de Dumnezeu luminate”, iar părintele Adrian de la Mănăstirea Antim, doar auzindu-i numele, a spus: „Cel mai smerit! Cel mai smerit! Cel mai smerit!”.
Părintele Atanasie, cel care i-a urmat în stăreția schitului, își aducea aminte de împreuna lor petrecere duhovnicească, la Mănăstirea Sihăstria, înainte de venirea lor în Sfântul Munte, de evlavia și râvna lui, păstrate și intensificate până la sfârșit. „Am viețuit împreună la Sihăstria, spunea preacuviosul părinte stareț Atanasie, trei ani, înainte de a veni la Sfântul Munte. Acolo, când era tânăr, părintele Petroniu făcea noaptea mii de metanii, pe care le-a continuat - din ce în ce mai puține - până la sfârșitul vieții lui, când ajunsese să facă cincizeci de metanii. Avea multă evlavie pentru Sfântul Munte. Nu râdea niciodată. La Sfânta Liturghie plângea deseori”.
În viața părintelui Petroniu Tănase s-au îmbinat în cel mai înalt și fericit chip știința și credința, cunoașterea și evlavia, cultura și trăirea, grija de sufletul său și de mântuirea lumii și, în mod culminant, dragostea de Dumnezeu și de „sfânta Ortodoxie”, cu iubirea de neam și de semeni. Pentru cuviosul părinte, Ortodoxia este cea mai mare binecuvântare cu care poate fi dăruită ființa omenească și un popor, este totul.
Trăirea ei aduce adevărata fericire, atât în lumea aceasta, dar și în viața viitoare, iar ignorarea ei, de către cei care îi aparțin, este sărăcie sufletească și moarte spirituală. În absența înaltului ideal de viață ortodox, nici una din bogățiile lumii acesteia, ba chiar și toate, la un loc, nu este capabilă să împlinească deplin foamea și setea lăuntrică a omului, după cum împroprierea și experierea învățăturilor ei mântuitoare îi aduc sufletului bucurii și împliniri mai presus de toate cele pe care i le-ar putea oferi lumea materială. În simplitate - îi oferă sentimentul plinătății, în retragere, singurătate și pustnicie - bucuria prezenței necontenite și desăvârșitoare a Tatălui ceresc.
Athosul, munte al pocăinţei şi schimbării la faţă
El însuși elogia rolul Sfântului Munte Athos în cuvinte alese: „Muntele pocăinței și al schimbării la față! Și numai cu prezența Sa propovăduiește înalta chemare a îndumnezeirii omului, arătând dintr-odată și calea de urmat și rezultatul suișului. Minunata sinteză a celor două stări fundamentale ale vieții duhovnicești: pocăința și schimbarea la față, prin care trebuie să treacă omul în străduința sa, ajutat de Dumnezeiescul Har, pentru a deveni din omul cel vechi, omul cel duhovnicesc”.
De aceea, dorul după Athos, arăta preacuviosul părinte, urmărește pe cei care l-au văzut odată, chemându-i tainic la reîntâlnire, comuniune și împreună rugăciune, prin „chipurile frumoase, transfigurate de lacrimile pocăinței, ale multor nevoitori aghioriți”.
Cunoscător al literaturii filocalice și iubitor al frumosului duhovnicesc, părintele arhimandrit Petroniu Tănase a probat adevărul cuvintelor lui Dostoievski - „Frumusețea va mântui lumea”. Așezarea sa lăuntrică profundă și curată s-a manifestat în dragostea față de întreaga creație și față de toată făptura. Alături de florile virtuților creștine, cu care și-a împodobit propria-i viață, a cultivat nenumărate flori, în grădina schitului, arătând, în acest mod, că „de-a pururi, făptura suspină după frumusețea ei primordială, dar nicicând ca în vremea noastră omul nu a căutat cu atâta osârdie frumusețea. Se străduiește să o afle și să o realizeze pretutindeni, vrând parcă să redea lumii frumusețea cu care ieșise ea, la început, din mâna Creatorului”.
Dragostea față de frumos, considera preacuvioșia sa, „simțământul frumosului este înnăscut omului; chiar și la cei răi există o nevoie de frumusețe, o năzuință spre ordine și armonie. Este nostalgia omului după frumusețea Raiului pierdut”.
Cuvintele sale, puține, dar adânci, rostite cu smerenie, aduceau pace și dădeau semnificație înaltă, iar cele scrise conduceau, cu gândul, pe cititor, prin caligrafia lor desăvârșită și prin nuanțele duhovnicești profunde, către cazaniile de altădată și sfințiții lor autori, luminători ai sufletului omenesc și ai neamului nostru.