Părintele Veniamin Acojocăriţei, un om al smereniei în versuri
„De asta dar, doresc la moarte/ Să-mi fie linişte, tăcere,/ Pământul, ştirea să mi-o prindă/ De liniştea vieţii mele.“
Părintele Veniamin Acojocăriţei a plecat din această lume acum 27 de ani cu dorinţa de a i se trece sub tăcere numele şi existenţa, dorinţă exprimată foarte convingător în poezia „Dacă am să mor (Testament)“: „Dac-am să mor, vreau toţi să tacă,/ Să nu s-audă c-am murit/ Nici chiar ţărâna gropii mele/ Să nu mă simtă c-am venit. / La groapă, semne să nu-mi puie,/ O cruce dac-a fi la cap,/ Cu două lemne, necioplite,/ În coaja lor de pe copac./ Că vitreg s-a purtat cu mine/ Pământul când eu l-am umbrit,/ Cărările vieţii mele / Cu rele-n una s-au urzit. / O stea pe cer nu-mi strălucise/ Şi nici o rază de la soare,/ Adânc fiinţa să-mi pătrundă/ Şi s-o întrebe, ce o doare“.
Această rugăminte testamentară nu a putut fi respectată şi vina pentru acest lucru o poartă în primul rând cele două scrieri ale părintelui: Imnul Acatist al Maicii Domnului şi Psaltirea în versuri, lucrări la care a trudit mai bine de zece ani.
Veniamin Acojocăriţei s-a născut în ziua de 30 ianuarie 1913 în localitatea Coşula, judeţul Botoşani, într-o familie modestă de ţărani. Părinţii săi, Maria şi Nicolae, erau oameni credincioşi, care şi-au crescut copiii în dragoste de Dumnezeu. Aşa se explică că cele două fiice Veronica şi Melania s-au călugărit, iar mai târziu, fratele lor, viitorul părinte Veniamin, întors de pe front, a intrat în monahism.
După ce a făcut şcoala primară în localitatea natală, tânărul Acojocăriţei a urmat o şcoală de agenţi sanitari. Pregătirea dobândită aici o va experimenta pe front. În mijlocul atâtor suferinţe provocate de război, tânărul sanitar îşi deschide sufletul către sensibilitate prin poezie. Acum experimentează versificaţia ca mijloc de a transmite stările de angoasă prin care trece. Din această perioadă datează poezia „Scrisoare de pe front“, trimisă celor două surori călugărite la Mănăstirea Agafton: „Iubite surioare/ Retrase-ntre chilii/ Vă scrie azi un frate/ Din câmp de bătălii./ Vă roagă ca-n chilia/ Tăcută, liniştită,/ O candelă s-aprindeţi/ La Maica fericită./ Jertfiţi puţină vreme/ În fiecare noapte,/ Atâta cât în lupte,/ Departe, aveţi - un frate“.
Zosin, poarta de intrare în cinul monahal
Întors din război, revine pentru scurtă vreme în locurile natale, apoi hotărăşte în 1947 să intre în monahism la Schitul Zosin (azi mănăstire) din judeţul Botoşani. Ascensiunea sa este foarte rapidă, în mai puţin de câteva luni este hirotonit diacon şi apoi preot (ieromonah). Este momentul când îl cunoaşte pe tânărul Mihai Vizitiu, cel care avea să-i rămână aproape până la sfârşitul vieţii şi după.
Deci, aşa cum mărturiseşte în „Postume“, părintele Mihai Vizitiu l-a cunoscut pe Veniamin Acojocăriţei la Schitul Zosin, unde împreună cu vărul său cântau şi citeau la strană. Părintele Mihai Vizitiu ne spune că serviciul liturgic al părintelui Veniamin era plin de evlavie şi râvnă duhovnicească.
Sarcina slujirii la sfântul altar îi revenea aproape în întregime, conform aceleiaşi mărturii, în timp ce stareţul schitului protosinghelul Vlasie Huminiuc se ocupa mai mult de treburile administrative.
Ieromonahul Veniamin Acojocăriţei, după ascultările la care era rânduit de stareţ, seara, retras în chilia sa, îşi continua munca scriind versuri inspirate din texte religioase, ori pictând icoane, flori, portrete, autoportrete.
În 1950 părăseşte Schitul Zosin pentru a merge la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ, unde în anii 1952 -1953 termină Şcoala Medie Tehnică de Cântăreţi Bisericeşti. Aici deprinde meşteşugul tiparului şi miniaturii. De asemenea, continuă să versifice şi să picteze, aşa cum ne mărturiseşte acelaşi părinte Mihai Vizitiu, devenit coleg de seminar al părintelui botoşănean.
În 1953 se întoarce la Schitul Zosin pe care îl părăseşte în scurtă vreme pentru postul de preot la Mănăstirea Agafton din judeţul Botoşani, locul unde se nevoiseră şi muriseră încă tinere cele două surori călugăriţe.
Treizeci de ani de slujire la Catedrala Mitropolitană de la Iaşi
Paşii îl poartă către anul 1955 spre Catedrala Mitropolitană de la Iaşi, unde va sluji ca preot aproape 30 de ani, timp în care a stat sub ascultarea a trei mitropoliţi: Sebastian Rusan, Justin Moisescu şi Teoctist Arăpaşu. La Iaşi a continuat să scrie şi să picteze. În cadrul concursului „Cântarea României“ din 1979 va primi medalia de argint pentru tabloul care reda portretul tatălui său îmbrăcat în costum popular. De asemenea, în timpul petrecut la Iaşi va desăvârşi cele două scrieri Imnul Acatist al Maicii Domnului şi Psaltirea în versuri.
Părintele Sofian Boghiu remarca caracterul autodidact al autorului, simplitatea versului, desenul miniatural destul de muncit, dar nu îndeajuns de desăvârşit. A fost apreciată şi urmărirea îndeaproape a stihurilor psalmilor lui David: „Se vede că este rodul unei munci îndelungate. Din câte simt, versurile sunt mai spontane şi mai fireşti, iar versurile închid în ele mai multe căutări şi mai multă trudă. Şi versificarea şi decorul lasă loc şi pentru (mai bine) împliniri ca de obicei, în tot ce facem“.
Psaltirea pune în evidenţă relaţia dintre creaţia teologică din psalmii lui David şi trăirea poetică a părintelui Veniamin Acojocăriţei într-o versificare populară. Limbajul baladesc face accesibilă înţelegerea înţelepciunii Regelui David. Este de apreciat strădania de a pătrunde textul erudit, deşi cu mijloace modeste, el fiind un autodidact, reuşeşte să îmbrace frumos pagina de manuscris cu versuri calde, simple, fireşti, pline de spontaneitate şi cu miniaturi. Lucrarea este apreciată şi pentru faptul că este singulară în literatura de gen: „Marele merit al acestei preţioase lucrări stă în faptul că este prima şi singura lucrare în acest gen, izvodită de un călugăr român, din mănăstirile Ţării noastre, din neamul nostru“ (pr. Sofian Boghiu).
Autorul ei este acel din parabola talanţilor, cel care a primit doi talanţi – talentul în pictură şi al versificaţiei cu uşurinţă într-un limbaj popular.
A plecat către ceruri de la Mănăstirea Neamţ
Activitatea sa artistică a fost dublată şi de o fire generoasă. În 1985, pensionar fiind, se retrage la Mănăstirea Neamţ, unde face o serie de donaţii şi milostenii, după cum mărturiseşte într-un articol din „Ziarul Lumina“ din 10 ianuarie 2013, Preasfinţitul Episcop-vicar Timotei Prahoveanul al Arhiepiscopiei Bucureştilor, pe atunci arhimandrit. Astfel, dăruieşte Mănăstirii Neamţ mai multe veşminte preoţeşti, un epitaf, covoare scumpe, icoane şi alte daruri de valoare. De asemenea, ajută elevii seminarişti de la Neamţ cu bani. Din nou destinul său se întâlneşe cu cel al părintelui Mihai Vizitiu care era profesor şi director al seminarului. Şi oameni nevoiaşi s-au bucurat de milostenia lui.
Bolnav de diabet, se va stinge pe 15 decembrie 1988 la Mănăstirea Neamţ, unde va fi înmormântat. Colegii din tinereţe vor veni să-i aducă un ultim omagiu, printre ei Preasfinţitul Gherasim Vrânceanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Buzăului, arhim. Iachint Unciuleac, stareţ al Mănăstirii Putna, profesori şi elevi ai Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Aceştia, împreună cu stareţul Mănăstirii Neamţ, protos. Justinian Cârstoiu, au rostit cuvinte de laudă la slujba de înmormântare.
Prin vers a luptat pentru păstrarea fiinţei naţionale
În anul 2013, când se împlineau 100 de ani de la naşterea protosinghelului Veniamin Acojocăriţei şi 25 de ani de la moartea sa, Preasfinţitul Episcop-vicar Calinic Botoşăneanul al Arhiepiscopiei Iaşilor aprecia că râvna părintelui Veniamin Acojocăriţei s-a integrat rezistenţei monahismului pentru păstrarea fiinţei naţionale. De altfel, Preasfinţitul Episcop-vicar Calinic Botoşăneanul este unul dintre oamenii Bisericii noastre Ortodoxe care scoate la iveală şi preţuieşte valorile monahismului românesc şi aduce un omagiu slujitorilor devotaţi Bisericii, ori de câte ori este o aniversare. De-a lungul activităţii Preasfinţiei Sale s-a dovedit un iubitor al lucrului binefăcut şi a manifestat dragoste hristică faţă de confraţii întru Hristos indiferent de timpul în care au trăit.
Veniamin Acojocăriţei face parte din acea categorie de oameni care, simţind venirea vremurilor tulburi ale comunismului, încearcă să se salveze intrând în monahism. Uneori reuşeşte, atunci când versifică pe marginea textului religios, când slujeşte în sfântul altar, dar lipsa unui studiu aprofundat teologic îl lasă pradă deznădejdii filosofiei deşarte.
Lucrarea cultural-artistică a vrednicului de pomenire preacuviosul părinte protosinghel Veniamin Acojocăriţei, Imnul Acatist al Maicii Domnului şi Psaltirea în versuri, se află în muzeul Mănăstirii Neamţ.
Vizitatorii au ocazia să se întâlnească cu miniaturile părintelui Acojocăriţei, dar şi cu versurile sale inspirate din psalmii lui David, prilejuindu-şi în felul acesta o bucurie spirituală.
Preacuviosul părinte stareţ al Mănăstirii Neamţ, arhimandritul Benedict Sauciuc, găzduieşte cu bucurie această lucrare atât din respect faţă de viaţa exemplară de monah a părintelui Veniamin, cât şi faţă de truda acestuia.
(Ierom. Andrei Dănilă Mănăstirea Neamţ februarie 2015)