Pasărea Phoenix a olăritului de la Tansa

Din noiembrie 2021, Rodica Mocanu a înțeles că menirea ei e aceea de a reînnoda firele rupte dintre cei ce s-au dus și cei ce sunt. În mai puțin de un an a deprins tainele olăritului, a scormonit toate cotloanele satului, casele bătrânilor, fotografiile vechi, documentele existente în Muzeul Etnografic al Moldovei de la Iași ca să învețe tehnica și motivele unice, specifice meșteșugului din satul natal. Iar azi, după decenii de absență, la Tansa se învârte din nou roata olarului.

Cu decenii în urmă, pe ulițele povârnite ale Tansei, sat din extremitatea sudică a județului Iași, casele olarilor se distingeau de departe. Zeci de meșteri a zămislit locul, într-un lanț al generațiilor continuat în familia extinsă a fiecăruia dintre ei. Până într-o zi, când, rând pe rând, bătrâni și fără „schimbători”, s-au topit în lutul pe care l-au frământat o viață. Satul a îmbătrânit, lumea s-a schimbat, modernitatea a cucerit și acest mic teritoriu, iar olăritul, altădată mândria locului, a rămas doar un crâmpei de poveste, printre cele pe care memoria comunității le strânge haotic în lupta, niciodată dreaptă, cu timpul. Părea că toată istoria glorioasă a satului de pietrari, dogari, rotari, fierari și olari, de odinioară, era cât pe ce să dispară. Și, probabil, destinul locului ar fi fost ireversibil, dacă nu s-ar fi ivit oamenii capabili să rupă vrajba între trecut și prezent, să simtă energiile pământului natal și spiritul strămoșilor. Și să refacă acel lanț slăbit al generațiilor de olari, plămădind din nou lutul, însuflețindu-i chipurile și dăruindu-le iar lumii, ca pe un potir al nemuririi.

O poveste de migrație cu final fericit

Soții Rodica și Costel Mocanu au gustat din plin, ca mulți alți moldoveni, paharul dulce-amărui al migrației. Nouă ani au locuit și muncit în Marea Britanie, iar în 2021 s-au întors acasă, la Tansa. Bunicii și părinții Rodicăi au trăit din lucrul cu mâinile, meșteșugind obiecte pentru uzul gospodăresc nu doar cu îndemânare, ci și cu mult gust. Ceva din bucuria aceasta, a lucrului bine și frumos făcut, s-a transferat, probabil, și spre ea. Așa că povestea olăritului a venit, parcă, de la sine. „Când ne-am întors din străinătate, ne-am gândit că trebuie să facem ceva. Învățătoarea Oana Albu, de la Școala «Paradis» din Iași, inițiatoarea proiectului «Tansa - loc de poveste», prin care se dorește conservarea satului și revitalizarea vechilor meșteșuguri, m-a întrebat dacă nu vreau să particip la un curs de ceramică. Am făcut mai întâi un curs cu artistul Ionela Mihuleac (ceramistă ieşeană, promotoare a ceramicii de tip cucutenian - n.r.), apoi cu olarul Daniel Ifrim, de la Schitu Stavnic (olar dintr-o familie veche de meșteri, specializat în ceramică utilitară - n.r.). Am prins gustul, a început să fie ca un drog. Așa am început să olăresc”, povestește Rodica Mocanu. În curtea mică din fața atelierului său, florile și oalele construiesc o împărăție a frumosului. Atârnate pe ulucii gardului, pe mici prepeleacuri, așezate pe butuci sau prin iarbă, străchinile, talgerele, urcioarele, oalele pântecoase de sarmale sau de lapte par că pecetluiesc legătura tainică dintre meșterii ce s-au petrecut din lumea aceasta și ea, meșterița cu mâini de aur și cu o inimă în care încape un munte de drag pentru satul natal. N-a oprit-o nimic de la drumul pe care acum știe sigur că trebuie să meargă. E o datorie, asta simte - față de ea și față de strămoși. „Primele două cuptoare au fost un dezastru, nici un vas nu a ieșit așa cum trebuie. Eram atât de copleșită și de mâhnită, încât mă gândeam să abandonez. Dar am avut aşa, o stare - parcă i-am văzut în fața ochilor pe olarii satului care-mi spuneau: «Suntem aici, nu renunța!» A fost momentul în care am știut că, oricât de greu ar fi, o să merg mai departe”.

Și mai e ceva în povestea Rodicăi Mocanu. Ceva care nu stă sub semnul întâmplării, ci mai degrabă sub semnul a ceva ce trebuia să se întâmple așa. A moștenit de la tatăl său clădirea fostei olării a satului. Acolo au lucrat ultimii olari, în perioada comunistă, în sistem de cooperativă. „Aici erau două cuptoare, se lucra intensiv. Când tatăl meu a preluat clădirea, nu mai era nimic în interior. Dar iată că acum povestea revine”, spune cu emoție femeia.

Azi, vechea olărie are aceeași menire. Doar chipul i s-a înnoit. Atelierul luminos și primitor, amenajat cu mult bun gust de soții Mocanu, e ca un infuzor de liniște, de armonie, de serenitate. Oale crude, abia ieșite de la roată, altele în diferite faze de lucru, altele proaspăt decorate, iar unele coapte, oacheșe, gata să iasă în lume, conturează o lume în care lutul e și poveste, și povestitor. Căci ele, toate, vorbesc nu numai despre vrednicia acestei familii inimoase, despre gingășia și delicatețea meșteriței, ci și despre un spirit renăscut, asemeni miticei păsări Phoenix, cel al inegalabililor olari ce au trăit, cândva, în acest spațiu.

Ceramica de Tansa, unică în țară

O urmăresc pe Rodica în timp ce se așază la roată. E un om care-și trăiește cu sinceritate bucuria - așa am simțit-o și în urmă cu câteva săptămâni, când ne-am cunoscut, la Târgul de Ceramică Tradițională „Cucuteni 5000” de la Iași. Mângâie boțul de lut de parcă ar fi creștetul unui copil. Iar bucățica dansează pe roată, se mlădiază sub alintul palmelor ei, până se întrupează, capătă formă, prinde viață. Cu fiecare gest, în ochii ei scapără lucirile fericirii depline. „Eu nu mai am sâmbete și duminici. Dacă apuc să intru în atelier, nu mai ies prea repede”, povestește cu zâmbetul acela așa de cald, că ți-e imposibil să nu te îndrăgostești tu, privitorul, de ce face, numai văzând-o. „La târgul de la Iași au venit la standul nostru doi soți, plecați din Tansa de mici, cu părinții lor. Și pur și simplu au plâns când au văzut oalele mele. Mi-au povestit că au și ei în casă niște vase făcute de meșterul Ion Diaconu (cel mai vestit olar din Tansa - n.r.), dar n-au crezut c-o să mai vadă iar, în viața lor, ceramica de Tansa. Mi-au spus că pentru ei înseamnă «acasă». M-au emoționat foarte tare”, spune Rodica.

A muncit mult, susținută și încurajată mereu de „îngerul din umbră”, cum o numește pe învățătoarea Oana Albu, ca să învețe tehnica, dar și motivele care dau unicitate ceramicii de Tansa. Mai ales că în sat nu s-au păstrat prea multe vase de la vechii olari. „Nemaiavând de la cine să învețe, a trebuit, de fapt, să redescoperim, etapă cu etapă, cum se realiza ceramica de Tansa, care este mai mult decât o ceramică utilitară, este o ceramică artistică. Am descoperit etapele intuitiv, greșind adeseori. A fost o muncă susținută, inclusiv a domnului muzeograf Ovidiu Focșa, de la Muzeul Etnografic al Moldovei, care a realizat, în decembrie 2020, o expoziție dedicată ceramicii de Tansa, o excelentă sursă de documentare și de inspirație și pentru noi. Am înțeles că este o tradiție fantastică, cu un potențial creator foarte mare, căreia nu mai avea cine să-i dea sens, culoare și mai ales forme. Și iată că prin mâinile, prin sufletul și prin ochii Rodicăi Mocanu, de fapt, și-au scos strămoșii degetele afară”, consideră învățătoarea Oana Albu.

Satul olarilor

Iar strămoșii au fost olari din tată-n fiu, mai bine de un veac, îndeletnicirea antrenând, de fapt, familii întregi. Căci lutul trebuia căutat în humăriile de la marginea satului, săpat și adus în bătătură, lăsat la înghețat o iarnă, supus dezghețului în primăvară, apoi călcat cu strășnicie, până devenea fin și asculta de mâna meșterului. În perioada interbelică, de pildă, nu mai puțin de 60 de familii se îndeletniceau cu olăritul în Tansa. „Fiind zonă de deal, cu foarte multă pădure, neexistând întinderi de câmp foarte mari, tănsanii trebuiau să trăiască din ceva. Faptul că e o zonă cu sol argilos a favorizat dezvoltarea olăritului. Tănsanii, având rădăcini de răzeși, au fost foarte îndemânatici. Făceau totul nu doar cu pricepere, ci și cu talent. În perioada inter­belică, Tansa a ajuns să fie o adevărată școală de olărit. Ceramica din împrejurimi a fost influențată decisiv de cea de la Tansa”, explică Oana Albu.

Cel mai bătrân olar de care își amintesc sătenii a fost Ion Olaru. De la el, pe când era doar un flăcău de 17 ani, a deprins meșteșugul Ion Diaconu (1927-1982), considerat de specialiști unul dintre cei mai sensibili și mai talentați meșteri din Moldova. Grație simțului său artistic nativ excepțional, acest meșter a făcut din simplele vase destinate uzului casnic piese de o frumusețe fără egal. „Registrul ornamental al olăriei produse de meșterul Diaconu este divers, fiind prezente atât simboluri simple, pictate cu cornul, cât și elemente combinate, prinse laolaltă în compoziții artistice deosebite: șarul - cercul, șinătăul - linia vălurită, puchi și puchiței - buline și puncte, ochiul iepurelui - bulină pictată pe mijloc, brăduțul - element întâlnit mai ales la împodobirea artistică a cănilor și cănițelor, aripa vrabiei - un decor asemănător unei crenguțe cu frunze dispuse în ghirlandă, vizibilă mai ales la marginile străchinilor, pânza păianjenului - motiv realizat prin tehnica jirăvirii, propriu acestui meșter, era asemănător cu semnul spicul grâului și frunza trifoiului, coronița miresei - mici semicercuri, potcoave, desenate înlănțuit, dispuse în șir continuu pe marginea străchinilor, coasta vacii - fascicule de linii oblice, paralele, dispuse în sensuri diferite, formând frize geometrizante”, explică muzeograful Ovidiu Focșa, de la Muzeul Etnografic al Moldovei din cadrul Complexului Muzeal Național „Moldova” din Iași.

Tot la Tansa au existat olarii renumitei familii Sbera (Constantin și Gheorghe), dar și meșterii Ion Cristian și Ion Maftei. Vasele lor frumos decorate, chiar dacă era vorba de ceramică utilitară, erau recunoscute și apreciate peste tot, ajungând în târgurile din împrejurimi, de la Dumești, Dagâța și Băcești, dar și mai departe, până la Iași. Erau căutate și utilizate în gospodărie, dar se dădeau și de pomană, de sufletul celor adormiți, la sărbătoarea Moșilor, ori folosite ca dar de nuntă.

Mândria de tănsan, o ștafetă pentru generații

Toată această prețioasă moștenire merita să fie salvată. Iar eforturile depuse de învățătoarea Oana Albu, prin proiectul pe care îl gestionează, și de Rodica Mocanu, prin pasiunea și crezul său că olăritul, la Tansa, poate fi reînviat, nu sunt făcute în van. 25 de elevi de la Școala Tansa vin în fiecare vineri la atelierul de olărit ca să observe, să învețe, să se îndrăgostească de meșteșug, dar mai ales să afle cine le-au fost strămoșii. „Învățând eu, odată cu mine vreau să învețe și ei. Aș vrea ca prin ei să putem duce meșteșugul ăsta mai departe. Asta e dorința mea cea mai mare. Și cred că Oana a fost conductorul care ne-a adus pe toți în punctul în care am ajuns azi”, spune Rodica Mocanu.

În jurul roții olarului, care a început din nou a se învârti la Tansa cu bucurie, cu atenție, cu delicatețe și cu infinită sensibilitate, e un permanent schimb de cunoaștere și de emoții și un entuziasm contagios de a călători spre propriile rădăcini.