Pascalie

Termenul pascalíe (aşadar cu accentual pe i) ne-a atras atenţia într-un articol din "Lumina de duminică" de pe data de 14 decembrie 2010; la rubrica Actualitatea religioasă, acesta apare într-un text în care se răspundea curiozităţii credincioşilor cu privire la faptul că, uneori (cum se prezintă situaţia şi anul acesta), Paştele este sărbătorit la aceeaşi dată şi de ortodocşi, şi de catolici, problemă discutată şi cu trimitere la două îndreptare, o Pascalíe veche şi o Pascalíe alexandrină.

Cuvântul respectiv prezintă un interes deosebit pentru că ilustrează categoria ce ocupă, oarecum, o poziţie aparte în terminologia creştină din limba română, anume între cel mai vechi strat, reflectat de însuşi cuvântul Paşti, moştenit din latină (pascha, -ae, numind, iniţial, pâinea sfinţită care se împarte în biserică în ziua de Paşti) şi stratul cel mai recent, neologic, reprezentat de adjectivul pascal, împrumutat din franceză, prezent şi în sintagma ciclu pascal "perioadă de 532 ani după care sărbătoarea Sfintelor Paşti revine exact la aceeaşi dată". Cunoscând şi varianta păscălíe în limba literară veche, termenul în discuţie este atestat prima dată în Cazania Mitropolitului Varlaam (1643); din enunţul citat în Dicţionarul Academiei, se înţelege şi sensul cuvântului: "Făcură acolo (la Sinodul sau Conciliul Ecumenic de la Niceea, din anul 325) şi păscăliile, cum vor ţinea creştinii sărbătorile şi când vor face Paştile" (în imagine: icoană reprezentând Conciliul de la Niceea I). Aşadar, pascalía, termen împrumutat din neogreacă (pashalía), dar pentru a cărui origine se invocă şi un cuvânt savant latin (paschalia), numeşte calendarul special cu ajutorul căruia se stabileşte dinainte, pentru o perioadă lungă de ani, data Paştilor, dar şi a altor sărbători religioase care nu au loc la date fixe. În ceea ce priveşte situaţia în vocabularul românesc, atrage atenţia un fapt de civilizaţie: deşi termenul este de domeniul comunicării la nivelul exegezei şi al iniţiaţilor, importanţa actului numit, pentru credincioşi, a făcut ca păscălíe, aşadar sub forma veche, să fie reţinut şi într-o construcţie cu circulaţie în afara mediului profesioniştilor; diferite izvoare lexicografice înregistrează expresia a-şi pierde pascalia (sau pascaliile) ca enunţ figurat având semnificaţia echivalentelor populare a se încurca, a pierde socoteala, alături de mult mai transparenta formulă a face erori de calcul, care aminteşte tipul de activitate de la baza denumirii. Şi mai impresionant este faptul că, deşi relativ recent, termenul a dezvoltat şi un sens analogic, pornind de la semnificaţia generală de "îndreptar", adică de carte, accesibilă la nivel popular, din care poţi afla soluţii pentru diferite situaţii sau împrejurări din viaţă; la acest nivel, pascalie înseamnă "carte astrologică cu ajutorul căreia se crede că poţi ghici viitorul cuiva". Acest sens a fost semnalat la George Coşbuc; cităm versuri din Filosofii şi plugarii: "Fericit e muritorul care se poate visa/ Discutând cu Aristotel de berbeci şi de cârlani,/ Despre dreptul filosofic în numărarea de bani!/ Ce mai spune păscălia? Şi planeţii cum o duc?" Dacă am putea avea suspiciuni în privinţa acestei surse (dat fiind registrul ludic al poeziei), orice îndoială privind cunoaşterea şi folosirea cuvântului în discuţie la nivelul la care ne referim dispare dacă ţinem seama de atestarea lui cu sensul de "carte de ghicit viitorul" în versuri dintr-o culegere de folclor din Transilvania. Într-un "cântec", la întrebarea firului de iarbă dacă Măria îi este dragă, răspunsul unui fecior duce lucrurile în altă direcţie; acesta este sigur că fata îi este sortită: "C-am cătat la păscălie/ Şi mi-o dă maică-sa mie" (Jarnik-Bârseanu, Doine şi strigături din Ardeal). Dar, în materie de preziceri populare, să ne bucurăm de aceea după care "Cum este (a fost) timpul de Florii, aşa va fi şi de Paşti"; căci timpul calm şi însorit din duminica de Florii de anul acesta ne-a promis sărbătorirea Sfintelor Paşti înseninată şi de lumina primăverii!