Paștile răzeșilor de la Pogonești
La Pogonești, amiaza a învelit casele și ulițele într-o lumină albă, orbitoare. Ordinea a prins a pune stăpânire peste tot: șanțurile-s greblate, curțile măturate, grădinile săpate, pomii curățați și-au primit deja botezul varului. Pe lângă sat, câmpurile-s o mare nesfârșită de verde crud. Numai oleacă de timp mai este până la Paști, așa că pregătirile nu mai prididesc.
Pe coclaurile Vasluiului, o primăvară cam prea zorită și-a azvârlit colții verzi peste câmpuri. Soarele fierbincior, stăpân fără opreliști peste fire, dogorește ca într-o zi de vară. Prin sate, pomii au primit fuste de var, iar grădinile au prins a-și alinia, soldățește, săbiile primelor frunze de ceapă. Ogrăzile-s oglindă, căci gospodarii au pus deja rânduială în toate. Ici-colo, smocurile de iarbă nouă au scăpat din chingile pământului. Pe la porți, băbuțe încovoiate de spate stau de vorbă, primind baia de căldură și lumină ce vine, neîncetat, de sus. Au de pus la cale treburile ce stau grămadă, încă, pentru Paști: să lipească prispele cu lut, să dea cu var în odaie, să scoată „la aer” scoarțele și lăicerele „cele bune”, să pregătească făina pentru cozonaci, să aleagă ouăle pentru vopsit, „că amuș îi Joia Mare”.
La Pogonești, amiaza a învelit casele și ulițele într-o lumină albă, orbitoare. Și aici ordinea a prins a pune stăpânire peste tot: șanțurile-s greblate, curțile măturate, grădinile săpate, pomii curățați și-au primit deja botezul varului. Pe lângă sat, câmpurile-s o mare nesfârșită de verde crud. Numai oleacă de timp mai este până la Paști, așa că pregătirile nu mai prididesc. „La Paști, la Crăciun, curățenia trebuie să fie deplină și în casă, și în curți; peste tot. Așa am prins noi, de la mamele noastre, de la bunici; așa facem și acum. Totul se curăță, se spală, se dă cu var, se vopsește. Totul trebuie să miroasă a proaspăt, a curat. Până în Săptămâna Mare, în fiecare sâmbătă, bătrânele merg la biserică, să-și pomenească morții. Fiecare face colivă de grâu curat și duce la pomenire”, povestește Vasilica Iordache.
Paștile bucatelor
În această stare de deplină primenire vor intra gospodinele în Săptămâna Mare, când treburile lor or să detroneze ierarhia de până mai ieri a treburilor bărbătești în gospodărie. Căci începând cu Joia Mare, când vor înroși ouăle, treabă prin bucătării vor tot avea. Vor trebui pregătiți cozonacii și pasca, pe cât de bune și rumene, pe atât de multe, căci în prima zi de Paști vor umbla „cu împărțitul”. Apoi, vor găti bucatele pentru Paști și vor aranja coșul pentru sfințit în noaptea Învierii.
„Am crescut în ograda bunicilor mei, Maria și Vasile Ginghină. Bunicul a fost preot, răs-bunicul, la fel. Și-mi amintesc că bunica avea o vatră mare, în odaie, cu foc deschis și că făcea cuptoare întregi de cozonac. Pe-atunci nu erau tăvăli (n.r. - tăvi), cum au apărut mai târziu. Bunica ștergea bine vatra cu o cârpă curată, udă, trăgea cărbunii, pe urmă arunca o mână de făină de porumb, să vadă dacă se arde sau nu și, dacă socoteala era bună, cocea cozonacii direct pe vatră. Cernea făină în covată, presăra zahăr, sare, strica niște ouă, punea drojdia direct - nu cu plămădeală, ca acum - și frământa. Nu făcea cozonaci umpluți, ci împletiți și îndoiți - potcoave le spunea. Cred că făcea câte un oboroc de potcoave din acelea la fiecare Paști”, povestește Nicoleta Constantin, educatoare pensionară.
Azi, lumea s-a modernizat, gospodinele coc cozonacii la aragaz și-i pregătesc cu umpluturi sofisticate. Dar bătrânele din Pogonești încă frământă după cum au prins în casa părinților și-i coc în cuptorul de lut.
Rolul ritual al copturilor de Paști (cozonac, pască) e bine împământenit aici, în satul de răzeși de pe malul râului Tutova. Căci ele se vor regăsi nu numai în coșul pregătit pentru sfințit, în noaptea de Înviere, ci și în coșul cu care fiecare gospodină se va duce „cu împărțitul”, în dimineața primei zile de Paști, prin casele neamurilor. „Fiecare familie merge cu împărțitul pe la neamurile apropiate, dar și la cei care nu au, la oamenii nevoiași, cu pască, ouă roșii, cozonac. E un obicei pe care-l păstrăm și noi, dar și cei din satul vecin, Ivești. Se mai merge cu împărțitul și la Moși - atunci se duc răcituri, și de Crăciun - se duc sarmale fierbinți, aburinde, în străchini de lut sau în farfurii. La Crăciun se coceau și colacii direct pe vatră, iar pentru colindători - că la noi se colindă - se făceau covrigi fierți în ulei”, explică Vasilica Iordache.
În schimb, ouăle se vopsesc și acum, ca odinioară, în fiertură de coji de ceapă roșie, căpătând o culoare vie, naturală, sănătoasă. „În vechime, unele femei mai vopseau și cu vopselele pe care le foloseau pentru coloratul lânii. Bătrânele erau foarte cumpătate, foarte dichisite, aveau răbdare cu fiecare lucru. Noi, acum, parcă nu mai avem timp destul”, povestește și Mariana Andrei.
La Pogonești, se colindă și de Paști
Sat de răzeși, Pogoneștii reprezintă o micro-zonă etnografică unică în zona Vasluiului și chiar a Moldovei, grație particularităților portului popular, dar și unor obiceiuri ce nu se mai regăsesc decât în puține alte locuri din țară. Colindul de ceată bărbătească al pogoneștenilor, alături de cel al sătenilor din Ivești și Berezeni (jud. Vaslui), a intrat, din 2013, în patrimoniul cultural UNESCO.
Însă la Pogonești se colindă și de Florii, și de Paști, iar colindele intonate se remarcă nu doar prin frumusețea versurilor și a mesajului transmis, ci mai ales prin tonalitatea gravă și prin linia melodică de o deosebită acuratețe. „Vinovat” de păstrarea și cultivarea gustului pentru ce satul a moștenit din vechime este învățătorul Dumitru Andrei (72 de ani). Un dascăl luminat, ce a sădit dragostea pentru știința de carte în sufletele a 11 generații de copii. Și nu i-a învățat doar să scrie și să socotească, ci să țină și buna rânduială a strămoșilor. Din anii ´80, a înființat în sat Ansamblul folcloric „Răzeșii”, cu care a bătut țara în lung și-n lat. „Primul mare succes l-am obținut pe scena Teatrului «Mihai Eminescu» din Botoșani, în 1985. Atunci eram numai bărbați în grup, vreo 18-20. Când am cântat colindul «Leroilea», pe care doar noi îl cântăm, este unic în țară, a fost un moment impresionant”, își amintește învățătorul.
Ansamblul „Răzeșii” s-a îmbogățit, în anii din urmă, și cu un grup de dansatori profesioniști. I-am găsit pe toți la căminul cultural din sat - „Răzeșii” repetând colindele de Paști, iar tinerii dansatori exersând ultima suită de dansuri învățată. O adunare impresionantă a oamenilor de frunte ai satului, reuniți în acest grup prin grija și entuziasmul învățătorului Dumitru Andrei.
Nimic deosebit până aici. O să vă spun însă că la Pogonești primarul Ionel Iordache e trup și suflet pentru răzeșii lui: și rezolvând problemele comunității, și intonând colinde, ca membru de bază al ansamblului, de mai bine de 10 ani. Și el, și soția, Vasilica Iordache (asistentă medicală). Le stau alături soții Nicoleta (educatoare pensionară) și Gheorghe Constantin (fost impiegat de mișcare CFR), soții Mariana (asistentă medicală) și Marin Andrei (funcționar public), Maria Apostu (învățătoare pensionară), Emanoil Andrei (agricultor) și, desigur, sufletul ansamblului, învățătorul pensionar Dumitru Andrei. I-am ascultat repetând splendidul colind de Paști „A venit din cer de sus”, o frumoasă alegorie a Răstignirii. Preț de câteva minute, vocile li s-au unit într-un fir grav și înălțător, de o muzicalitate aparte. Și-am înțeles că numai așa, cu oameni croiți astfel, cu aplecare către ceea ce lumea satului autentic a zămislit, zestrea de spiritualitate și de frumos, precum și identitatea noastră, ca popor, nu se vor șterge și nu vor pieri.
A venit din cer, de sus
A venit din cer, de sus,
Păstorul cel bun, Iisus.
El prin lume-a colindat
Oi pierdute-a căutat,
Ca pe toate să le-adune,
Să le ducă la pășune,
Să le ducă la izvoară,
Ca niciuna să nu moară.
Oile n-au ascultat,
Pe păstor nu l-au urmat,
Ci cu toate l-au hulit,
Pe Cruce l-au răstignit.
Cu coarnele l-au împuns,
Sânge și apă a curs.
Soarele s-a-ntunecat,
Pământul s-a clătinat.
Păstorul nu le-a certat,
Cu iubire le-a iertat
Și le-a spus că dup-o vreme
Va veni iar să le cheme.
Să le ducă-ntr-o grădină,
Unde să aibă hodină,
În grădina cea de Sus
În grădina lui Iisus.
Casa răzeșului, „lada de zestre” a Pogoneștilor
„E făcută cum se făceau casele pe la noi în urmă cu un veac și jumătate: pe furci de lemn, cu vălătuci. E lipită cu lut și văruită în alb. Are odaie și tindă”, povestește Dumitru Andrei, în vreme ce intrăm pe portița unei case așa de mici încât, oleacă dacă te-ai opinti, ai sălta-o pe umăr, într-o năframă. O miniatură lucrată cu neînchipuită dragoste pentru frumos și cu tot pe atâta dibăcie de oamenii satului, voluntar, la îndemnul neobositului învățător. Aici stă la odihnă, spre veșnică neuitare, sufletul acestei vechi așezări vasluiene. Construită și amenajată în perioada 2001 - 2005 și denumită „Casa răzeșului”, a devenit muzeul satului Pogonești. Un loc în care, de 12 ani încoace, au intrat să înțeleagă lumea veche, cu rosturile ei, nu doar fiii satului, ci și oaspeți de prin toate zările lumii.
În „Casa răzeșului”, așa cum probabil intuiți, șade întreg inventarul unei gospodării pogoneștene de odinioară, de la țesături și obiecte ale industriei casnice până la întreg arsenalul de blide folosit de femei, în bucătărie. Atât odaia, cât și tinda sunt înțesate cu ștergare, lăicere, scoarțe, cultuce (n.r. - perne mici), cu piese din portul tradițional.
„Satele Ivești și Pogonești reprezintă una dintre originalitățile județului Vaslui în care s-au conservat comunități cu costume și obiceiuri specifice locurilor de origine. Dacă, de pildă, la Muntenii de Sus s-a păstrat graiul vorbit în zona Rădăuților, în satele de pe valea Prutului elemente ale costumului sud-dunărean bulgăresc, la Pogonești și Ivești regăsim costumul popular păstrat integral, ca niciunde în județul Vaslui. Locuitorii celor două sate, în cea mai mare parte, își au rădăcinile în zona submontană a Buzăului, de unde au venit în primele decenii ale secolului al XIX-lea, cu costumul popular de acolo, cu influențe ornamentale atât din zona montană, cât și dinspre sud”, explică Lucian Lefter, cercetător la Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vaslui.
În odaie, tronează un cuptoraș cu vatră deschisă, cu lemnele și ceaunul gata pregătite de foc. Alături, patul cu prostire și cuvertură, cu furcile de tors cu caierul pus, de parcă numai ce-au fost lăsate de la brâul gospodinei. Lângă pat, lada cu zestrea așezată clid (în ordine), până sus, la grindă. Pe perete, două tablouri mari, pe hârtie, de la 1908, ale domnitorului Cuza și Elenei-Doamna, pentru care vasluienii au avut mereu un cult aparte. Pe jos, rogojina, nelipsită din căsuțele vechi, adusă de neguțătorii buzoieni ce străbăteau odinioară satele cu marfa lor. „Tot ce vedeți aici am adunat de la bătrânii satului. Sunt piese cum azi nu se mai găsesc și poate că, dacă nu le-am fi adus la muzeu, s-ar fi pierdut. Lada de zestre e foarte veche, are suta de ani, la fel scoarța de pe perete”, spune Dumitru Andrei.
Și pe bună dreptate. Căci aici, în acest muzeu dintr-un sătuc uitat al Vasluiului, am descoperit cu mare surprindere și bucurie piese rare, aproape unicat: o desagă de umăr, din lână țesută, folosită de femei pentru transportul poverilor la câmp; o scoarță cu vechiul motiv al trandafirului moldovenesc, stilizat sub forma rombului, cum azi nu cred că se mai găsește decât în patrimoniul Muzeului Etnografic de la Iași (unde știu că există o astfel de piesă, adusă de etnologul Emilia Pavel de la Pomârla - Dorohoi, în anii ´50 ai secolului trecut). Din fericire, scoarța de la Pogonești este înscrisă în patrimoniul UNESCO și, astfel, devine „nemuritoare”. De asemenea, din patrimoniul micului muzeu fac parte o seamă de cămăși, fețe de pernă sau ștergare, toate țesute, decorate cu un motiv arhaic și extrem de rar întâlnit în prezent, tocmai pentru că s-au păstrat asemenea piese în foarte puține locuri: motivul păsării-suflet.
Satul lui Pogănel
„Satul nostru e un sat de răzeși, foarte vechi. A fost reședință de comună în perioada interbelică, iar din 1950, după venirea la putere a regimului comunist, a trecut în administrarea comunei Ivești, din vecinătate. Apoi, în 2004, comuna s-a reînființat”, explică Ionel Iordache, primarul Pogăneștilor.
Așezarea este atestată documentar în 14 octombrie 1489, într-un act de vânzare-cumpărare ce poartă sigiliul cancelariei domnești a lui Ștefan cel Mare. Acest act a fost încheiat cu urmașii unui boier pe nume Pogănel, de la care se crede că ar proveni și numele satului. O altă variantă, neconfirmată de izvoare scrise, dar plauzibilă în contextul în care se știe că strămoșii pogăneștenilor au venit, cândva, din zona Buzăului, spune că numele satului ar proveni de la orașul Pogoanele, din județul Buzău.