Pătimirile Maicii Domnului și pătimirile Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu

Un articol de: Pr. Marian Sava - 29 Noiembrie 2026

Canonizarea nu are statut de conferire, ci de recunoaștere a stării de sfințenie a unei persoane. Pentru mărturisirea credinței în Hristos, cu prețul vieții, Martirii Brâncoveni au fost canonizați de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1992, iar pentru martiriul spiritual (și pentru multe alte motive) al Doamnei Țării Românești, devenită astfel „mamă duhovnicească a poporului român”, după cum a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, a avut loc la Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou din București, anul acesta - 2026, proclamarea locală a canonizării Sfintei Maria Brâncoveanu. Avem mijlocitoare în rugăciune înaintea lui Dumnezeu-Tatăl atât pe Maica Domnului - Marea Muceniță a istoriei -, cât și pe Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu - mucenița spirituală și mama duhovnicească a neamului românesc! 

Poeziile din această pagină, dintre care prima îl are ca autor pe Vasile Militaru (1886-1959), iar cea de-a doua a fost scrisă de monahia Zorica Lațcu Teodosia (1917-1990), evocă suferințele sufletești, împreună pătimirile Maicii Domnului cu Mântuitorul, când Acesta era răstignit și omorât pe Cruce fără vreo vinovăție. Amândouă poeziile își au temeiul în Sfânta Tradiție a Bisericii, adică în cărțile de cult, în textele liturgice, din care exemplificăm mai jos:

 

Văzându-L pe Hristos pe Cruce, răstignit de bunăvoie între tâlhari, Preasfântă Maica Sa lovindu-se cu pumnii striga:

„Fiul Meu cel fără de păcat! Ești țintuit pe Cruce fără vină, ca un tâlhar, ca să redai viața neamului omenesc, după mare mila Ta!

Cum pot eu să sufăr să te văd țintuit pe lemn, pe Tine, născut fără durere, zămislit fără de bărbat! Cu câtă durere e frântă acum inima mea!”

S-a împlinit cuvântul lui ­Simeon: „O sabie îți va străpunge inima!”

Lumea se bucură primind de la Tine izbăvirea; dar pântecele meu arde la vederea răstignirii Tale, cum suferi Tu, singur pentru toți, o Fiul meu!

Dar Învie Tu, Mântuitorul meu și mântuie-i pe toți cei ce-ți cântă Ție!

(Canonul pentru răstignirea Domnului şi plângerea Prea­sfintei Născătoare de Dumnezeu, ­alcătuire de Simeon Logofătul, ­Editura „Sf. Xenia Press”)

 

„Doamne, taina cea din veci și de neamuri ascunsă, plinind-o ca un Bun ai venit cu ucenicii Tăi în Muntele Măslinilor, având și pe ceea ce Te-a născut pe Tine, Făcătorul și Ziditorul tuturor.

Că se cădea ca ceea ce ca o maică la pătimirea Ta a suferit durere mai mult decât toți, să se îndulcească și de o bucurie covârșitoare la preaslăvirea trupului Tău; din care și noi împărtășindu-ne la suirea Ta la ceruri, Stăpâne, slăvim mila Ta cea mare care s-a făcut spre noi” (Penticostar, Duminica Sfinților Părinți).

„Astăzi văzându-Te pe Tine, Cuvinte, Fecioara cea fără prihană, răstignit pe Cruce, tânguindu-se cu milă ca o maică, s-a rănit la inimă cu amar și suspinând cu durere din adâncul sufletului, zgâriindu-și obrazul se chinuia; de aceea în piept bătându-se, a strigat cu jale: Vai mie, dumnezeiescule Fiu; vai mie! Lumina lumii! Cum ai apus de la ochii mei, Mielul lui Dumnezeu, pentru care oștile celor fără trupuri erau cuprinse de spaimă zicând: Cel ce ești necuprins, Doamne, slavă Ție.”

(Triod, Vecernia din Sfânta și Marea zi de Vineri).

 

Textele liturgice ne înfățișează pătimirile și plângerile Maicii Domnului legate de Răstignirea şi moartea Fiului ei. „Durerea Maicii Domnului lângă crucea Fiului ei a fost nemăsurată, căci nimic nu este mai nedrept ca moartea Mântuitorului. Din această pricină, o durere străină și mai presus de fire a copleșit-o pe Fecioara [...] Ca una ce I-a împărtășit lui Hristos sângele și trupul ei, Maica Domnului s-a făcut părtașă harurilor Lui, dar și durerii și suferinței Lui. Hristos răstignit pe cruce a fost rănit cu sulița în coasta Sa din care au curs sânge și apă, iar Născătoarea de Dumnezeu a fost și ea rănită pe Golgota de sabia ce i-a trecut prin inimă din pricina durerii” (Ieroteos Mitropolit al Nafpaktosului, Praznicele Maicii Domnului - O perspectivă istorică și teologică, traducere din limba greacă Mănăstirea Diaconești și Tatiana Petrache, Editura Bonifaciu, Bacău, 2019, pp. 403-404).

Marea Muceniță a istoriei

„Sabie va trece prin sufletul tău”, îi profețise Dreptul Simeon. Din aceste motive „Maica Domnului a fost recunoscută ca Marea Muceniță a istoriei” (Ibidem, p. 418). Scriind cele de mai sus, „Nicolae Cabasila nu ajunge la Mariolatria apuseană eretică, potrivit căreia Maica Domnului ar fi participat la lucrarea mântuitoare a lui Hristos, fapt pentru care ar fi co-mântuitoare (co-redemptrix) cu El. El spune că Născătoarea de Dumnezeu a luat parte la durerea lui Hristos, dar nu face nici un fel de referire la calitatea ei de „co-mântuitoare” (Ibidem, p. 404).

În același sens ar trebui înțelese și versurile al treilea și al patrulea din prima strofă a poeziei maicii Teodosia Lațcu: „Și nimeni n-a știut că două trupuri/ Se frâng, spre mântuirea tuturor”. Deși monahia face referire explicită la frângerea ambelor trupuri, atât al Mântuitorului, cât și al Maicii Sale, totuși versurile nu trebuie percepute prin prisma lucrării co-mântuitoare a Pururea-Fecioarei Maria, ci în spiritul și contextul întregii poezii, care are ca laitmotiv principal pătimirile Maicii Domnului. Frângerea trupului Maicii Domnului nu trebuie înțeleasă în sens literal, căci este o figură de stil, după cum expresia din cântarea liturgică - pântecele meu arde la vederea răstignirii Tale - constituie un procedeu stilistic prin care se schimbă sensul propriu al unui cuvânt în sens figurat.

Dacă Hristos, ca Om - Arhetip al martirilor - a gustat durerea morții mai mult decât toți oamenii (Sf. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea Omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993, p. 317), căci El a trăit moartea tuturor (Ibidem, p. 316), atunci Domnitorul Țării Româ­nești, Constantin Brâncoveanu, poate fi numit Martirul martirilor, căci el și-a jertfit lui Hristos-Dumnezeu nu numai propria viață, ci și pe a celor patru fii și a sfetnicului Ianache și a trăit moartea fiecăruia dintre ei, pe de o parte; pe de altă parte, asemenea pătimirilor Maicii Domnului, suferințe sufletești similare, de mamă rănită, a trăit și a îndurat și Doamna Maria Brâncoveanu, când și-a văzut fiii și soțul deca­pitați fără vino­văție, martirizați pentru cre­dința lor în Hristos - Fiul lui Dumnezeu întrupat. La rândul ei, Doamna Maria Brâncoveanu a trăit durerea morții fiecăruia dintre cei șase. Această durere sufletească, această inimă zdrobită de durere a Mariei Brâncoveanu constituie o „mucenicie spirituală” (Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu - model de credință, răbdare și dărnicie, Basilica, 16 august 2026).

Maica

Când El suia cu trudă pe Golgota,
Tu l-ai urmat, uitată în popor.
Și nimeni n-a știut că două trupuri
Se frâng, spre mântuirea tuturor;
Și nimeni n-a văzut că patru palme
Se-ntind pe lemn și-n cuie că se bat,
Că două capete se-ncununară
Cu spinii grei, în curtea lui Pilat.

Și mintea nu pricepe cum ostașul
Deodată, două trupuri a străpuns,
Și două guri uscate se uniră,
Să soarb-amarul fierei, în ascuns.
Și nimeni nu-ndrăzni vreodat-să scrie
Minunea mare - a veșnicei iubiri,
Că iată, pe același lemn al Crucii,
Se-ntâmplă-n taină două Răstigniri.

Și cum El veșnic suie pe Golgota,
Și-i veșnic Răstignitul întru noi,
Tu, Maică, Îl urmezi cu pași de sânge
Ca să muriți pe Cruce, Amândoi.
Bătrânii, iscusiți în vorbe-alese,
Văzut-au singuri jertfa-ți de nespus:
De-aceea ei Îți înălțară slava,
Decât a Îngerilor mai presus.

Dar cine ar putea să povestească,
Stăpână, ‘mpărăteasca slava Ta?
Precum nepovestită-Ți este jertfa,
Mărirea Ți-e Fecioară, tot așa.
Așa Ți s-a lucrat dreptate Ție,
Și-așa rămâne dincolo de vremi,
Ca mai cinstită decât Heruvimii,
Și decât Serafimii să Te chemi.

(Zorica Lațcu Teodosia, Poezii, Editura Sophia, București, 2000, p. 25)

Cele din urmă cuvinte

Ea a fost în drum cu gloata, - numai lacrimi, fără glas, 
Negrăit fiind martiriul îndurat cu El în pas 
Căci durerile ce Fiul le purta, cu pașii grei, 
Se-nmiau în trupul Mamii, înjunghiind inima Ei... 

Când au fost adus vergele și L-au sângerat cu ele, 
Și pe trupul bietei Mame a curs ploaia de vergele... 
Fiecare lovitură din care țâșnit-a sânge, 
A primit-o și-a Lui Maică ce de față e și plânge! 

Crucea Lui, mai grea ca plumbul a simțit-o Maica Sfântă, 
Și sub greul ei, cu Fiul a căzut și Ea ca frântă... 
Gemetele Lui, sub Cruce, când Îl biciuiau infamii,
Nășteau gemete mai multe, mai adânci în pieptul Mamii! 

Când L-au pironit călăii, - ura doar fiind temei, 
Lungi piroanele bătute au pătruns și-n carnea Ei 
Spini ce-I sângerează fruntea, în cunună și Ea poartă, 
Și nu știe dac-aievea mai e vie sau e moartă! 

(Vasile Militaru, Divina Zidire - Sinteză Biblică în versuri, Editura „Lumină din Lumină”, București, 1993, p. 179, fragment)