Păuneşti, satul absolutei tăceri

Un drum care urcă despicând după-amiaza ninsă, câteva opriri, oameni şi cuvinte, mai noi sau mai vechi, legende şi cruci ce străjuiesc nemărginitul, ca nişte mese de altar, o biserică veche de lemn în care veşnicia naşte veşnicie, amintiri şi un sat, Păuneşti, pierdut în tăcerea de după viscol, la peste 600 de metri, undeva în Podişul Mehedinţiului. Suficiente elemente ca să poţi percepe absolutul, pe care Petre Ţuţea îl identifica, într-un fel, cu ţăranul, „omul absolut“.

Uneori, trebuie să recunoşti că absolutul poate fi citit în palmele unui ţăran, acest univers care se defineşte pe sine deodată cu crucea cu care îşi însemnează verticalitatea trupului. Alteori, descoperi veşnicia în urma lăsată de o căruţă în carnea moale, catifelată, a lutului proaspăt sărutat de ploaie. Noi am avut privilegiul de a gusta absolutul în tăcerea satului Păuneşti, din comuna Godeanu, judeţul Mehedinţi, într-o după-amiază albită de iarnă, unde omul uită de sine, pentru a se ruga mai întâi, fără de trufie, pentru cel de alături. Şi-n toată această tulburătoare pregustare, nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să mărturiseşti despre acest adevăr, frust, aşa cum l-a zidit Creatorul la începutul veacurilor.

Legenda podului de la Drobeta

Am intrat în Păuneşti dinspre Godeanu, după ce străbătuserăm satul la urcare, însoţiţi de părintele paroh Nicolae Oproiu şi de profesorul Gheorghe Săvescu, din Turnu Severin, om al locului.

Ne-am oprit mai întâi să ne închinăm la crucile de pe marginea drumului, care aveau cuşme de omăt pe creştet şi pe care chiar se sprijinea cerul. Am intrat apoi la părintele pensionar Grigore Petrescu, fost vicar-administrativ al Episcopiei Severinului şi Strehaiei, născut în Godeanu. Cucernicia sa ne-a „deschis“ poarta spre cealaltă ipostază a absolutului, cea care, mitizându-se, curge deodată cu sângele prin venele păuneştenilor. Părintele ne-a povestit o legendă locală de o vârstă cu neamul românesc: „Străbunica mea, Păuna Cristescu, care a murit la 97 de ani, spunea că împăratul Traian ar fi făcut podul de la Drobeta (nu zicea Turnu Severin, ci Drobeta!) pentru că era oraşul cel mai apropiat de «zidina dacilor». Adică de cetatea dacilor de la Grădeţ, aflată în apropierea satului nostru, unde s-ar fi aflat sora lui Decebal. Bătrânii cred că rudele de sânge se simt altfel între ele. De aceea se spune că, atunci când Decebal s-a aruncat în sabie la Sarmizegetusa, ar fi făcut-o pentru că sora lui, căzută în mâinile romanilor şi adusă la Traian, în timp ce împăratul o poftise pe corabie pentru a o trece Dunărea spre interiorul imperiului, s-ar fi aruncat în apă...“

A urmat o clipă de tăcere. Înainte de a pleca mai departe, l-am întrebat pe părintele Petrescu cum sunt ţăranii locului.

„Oamenii din partea muntelui, cum spunea un preot de aici, sunt precum izvorul de apă. Cu cât trăiesc mai aproape de vârful muntelui, cu atât sunt mai curaţi, ca şi apa izvorului, mai aproape de realitate şi de Dumnezeu“, mi-a răspuns, confirmând prin prelunga-i tăcere definiţia „omului absolut“ dată de Petre Ţuţea.

Afundându-ne în taină

În Păuneşti mai trăiesc astăzi vreo 200 de ţărani în vârstă. Satul s-a pulverizat odată cu sărăcia. Au rămas pe loc bătrânii, ca să nu se şteargă definitiv din palmele lor semnele absolutului. La biserica satului, monument istoric, filie a Parohiei Godeanu, care poartă hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie“, timpul s-a înveşnicit definitiv. Ridicată în 1835 din lemn şi pictată la interior, poartă, precum palmele ţăranilor din sat, aceeaşi amprentă a nemuririi. Profesorul de istorie şi filozofie Gheorghe Săvescu, născut aici în Păuneşti, încearcă să „vindece“ rănile uitării, oferindu-ne câteva date despre trecutul satului, pierdut undeva în negurile timpului. „Abia la 1510, într-un document al lui Vlad cel Tânăr, apare pomenit pentru prima oară numele lui. O parte a satului se numeşte Grădeţ. Iar acolo se află ruinele cetăţii dacice. Eu cred că se poate trage concluzia că aşezarea a fost locuită din vechime şi că poate parte din locuitorii lui pot fi urmaşii de peste veac ai dacilor care au trăit aici“, ne spune domnia sa, povestindu-ne apoi cum, copil fiind, preotul care slujea pe atunci aici îl lua în altar să se încălzească, cum la Înviere fiecare creştin primea Sfintele Paşti direct din mâna părintelui, cum îi punea să spună „Tatăl nostru“ şi „Crezul“, cum la Ispas se făcea pomană pentru eroi, cu ofrandele aşezate direct pe iarbă, în faţa bisericii, cum veneau „în faptul zilei“ femeile la Moşii de iarnă să-şi pomenească morţii, cum se colinda de Crăciun când se dădea în primul rând „colacul de Dumnezeu“, apoi colacii de pomană „pentru pruncii ucişi de Irod“... şi multe altele.

La rându-i, părintele paroh Nicolae Oproiu ne-a mărturisit despre bucuria de a sluji în această biserică, unde „au slujit mulţi părinţi înaintea mea“, şi despre tainica înfăţişare a catapetesmei: semirotundă spre naos şi triunghiulară spre altar. „Aşa cum spunea un bătrân din satul acesta, dacă ţie îţi este bine acolo unde eşti, înseamnă că cineva se roagă pentru tine. Iar dacă cineva se roagă pentru tine, ai obligaţia ca şi tu să te rogi pentru el şi să-I mulţumeşti lui Dumnezeu. Eu mă simt bine aici“, mărturiseşte cucernicia sa, confirmând că până la urmă absolutul poate lua şi chip de rugăciune. Aşa cum ne-o mărturiseşte senin şi doda Ioana Birovescu, de 74 de ani, femeia care îngrijeşte de biserică: „Trebuie să ne rugăm mai mult ca să se îndrepte lumea asta. Eu mă rog să fie Dumnezeu cu noi cu toţi, cu toată lumea, că toată este a Lui“.

Dar, până la urmă, absolutul poate fi înţeles şi printr-o adâncă tăcere. Şi Păuneştiul, satul de după orizontul zilei viscolite, este o tăcere. O taină absolută, ca palmele ţăranului lui Ţuţea, pe care cuvintele oamenilor o adâncesc şi mai mult, în care nu-ţi rămâne decât să te afunzi şi tu, călător ocazional prin absolut, precum ceasul, clipa...