„Pavăza naţionalităţii române“

După Unirea Principatelor Române din anul 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a promulgat decretul din 3 decembrie 1864 „pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale“, în care, la articolul 1, se prevedea autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. Prin ordonanţă domnească, la 11 ianuarie 1865 s-a acordat titlul de Mitropolit Primat ierarhului Nifon al Ungrovlahiei. Reacţia de dezaprobare a patriarhului ecumenic Sofronie al III-lea a primit replică într-o scrisoare semnată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în care acesta argumenta toate deciziile luate de noul stat cu privire la organizarea bisericească.

Încă de la început, domnitorul îşi arată surprinderea cu privire la reacţia dură a Patriarhiei Ecumenice faţă de declararea independenţei Bisericii Ortodoxe Române: „Am citit epistola Prea Sfinţiei Voastre cu ochii mei proprii, şi supunând părerile mele cele mai adânci Mântuitorului nostru, care este începutul cel fără de moarte şi capul Bisericei, m-am întrebat pe sine-mi dacă în adevăr există vreun neam demn de condamnat, pentru că a vroit să întărească în ţara sa bazele temeinice, pe care se sprijinea vecinica strălucire şi gloria neclintită a Bisericii ortodoxe. M-am întrebat, dacă într-adevăr legile cari tind la o reorganizare şi la o regulare, devenind primite în tot locul, de clerul şi de poporul, dacă legile acestea, prin care se stabileşte o ordine materială mai avantagioasă pentru biserica Română ortodoxă, întru atâta s-au îndepărtat, atât de spiritul sfintelor canoane, cât şi de datina străveche, care s-a păzit în ţările ortodoxe; în cât să atragă din partea prea veneratului şi prea stimatului dintre Păstorii creştini, o demonstraţie aşa de făţişă contra şefului unei naţiuni, cât de departe, şi din veci a arătat o nemărginită grijă şi o iubire credincioasă faţă de Biserica sa“. „Dator să apăr de orice ispită vechea autocefalie a Bisericei dacice“ Scopul acestei scrisori era dovedirea independenţei de veacuri a Bisericii Ortodoxe Române: „Într-adevăr sunt dator ca să apăr de orice ispită vechea autocefalie a Bisericei dacice“. Demersul său se întemeia pe o serie de canoane bisericeşti şi evenimente istorice menite să demonstreze că „românii în chestiunile bisericeşti şi acum, ca şi totdeauna, au stat în limitele orânduielilor canonice şi în ciclul deciziunilor şi drepturilor, pe care le-a dobândit Statul faţă de Biserica sa naţională, în toate timpurile şi în orice loc al lumei ortodoxe“. În faţa „deliberării în glob a Sinodului din Constantinopol, ca una care se atinge de drepturile vechi ale Bisericei Dace independente“, Alexandru Ioan Cuza promitea o replică pe măsură: „Ca un principe creştin al României, o resping în numele Clerului şi poporului, şi voiu lupta în contra ei cu armele puternice şi neînvinse ale legilor şi ale Canoanelor“. „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă“ Punctele nevralgice care au dat naştere situaţiei tensionate dintre Patriarhia Ecumenică şi Biserica română sunt primele articole din „Decretul Organic nr. 1703, pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale“. „Legislaţia noastră organizatoare“ este prezentată de Alexandru Ioan Cuza patriarhului ecumenic, astfel: articolul I prevede că „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice altă autoritate bisericească streină, în toate cele ce privesc organizaţia şi orânduirea ei internă“. Al doilea articol adaugă: „Unitatea Bisericei Române este reprezentată prin Sinodul ge-neral“. Şi al III-lea articol completează spiritul legislatorului, exprimându-se după cum urmează: „Sinodul general Român păstrează unitatea dogmatică a religiei sfinte ortodoxe Române cu Marea Biserică de Răsărit, în coînţelegere cu Biserica ecumenică din Constantinopol“. Pe rând, sunt explicate de domnitorul român aceste articole ale decretului: „Primul articol al legii care mi s-a pomenit, întru nimic nu aduce inovaţii, ci simplu arată şi adevereşte un lucru aşa de vechiu, cât poate fi de vechiu şi creşti-nismul Românilor, că, adică Biserica noastră Dacă a existat în totdeauna independentă de ori ce altă Biserică streină şi anume de cea din Constantinopol“. „Nu încape nici o îndoială despre independenţa Bisericii Române“ În continuare, adresează o serie de întrebări al căror răspuns evident negativ este edificator în această cauză: „Faţă de atâtea probe puternice, faţă de istorie, faţă de canonul 34 Apostolic, faţă de legile Împărăteşti şi bisericeşti, faţă de prea vechiul obiceiu, de mult, de mult aprobat prin actele sinodale din Constantinopol, prin nomocanon, prin firmanuri împărăteşti, prin codificarea veche şi mai nouă a locului, întrebăm de unde a provenit aprecierea că, Biserica Română este Biserică eparhială dependinde, şi de administraţia Prea Sfinţitului scaun ecumenic? Cu toate acestea, Biserica din Constantinopol putea să exercite o autoritate activă asupra unei Biserici condusă din Muntenia de un exarh, iar în Moldova de un Mitropolit cu totul independent? Cum şi când? Au trimes vre-o dată legi şi orânduieli bisericeşti? Au aprobat vreodată cele lucrate de noi?“ Şi tot el explică în ce constau relaţiile dintre mitropoliile româneşti şi scaunul constantinopolitan: „Nici odată nimenea nu poate să cunoască mai bine decât Prea Sfinţia Voastră că, faţă de noi, activitatea Prea Sfinţiţilor Patriarhi Ecumenici asupra cazului de faţă se mărginea numai la o binecuvântare spirituală, pe care o cereau de mai înainte Episcopii noştrii aleşi cu înţelegerea conducătorului neamului, conform cu orânduielile canonice, ca semn de respect adânc către Patriarhia din Constantinopol, al cărui sfânt scaun prezintă la privirile lumei ortodoxe, unitatea Bisericei ortodoxe de Răsărit“. Concluzia este că „nu încape nici o îndoială despre independenţa Bisericii Române, şi autocefalia ei nici de cum nu se împacă cu dreptul de autoritate şi de amestec, pe care şi-l pretinde acum Prea Sfinţia Voastră“. Faptul că domnitorul „respinge oricari amestec anticanonic ori cărui Sinod strein, oricărei Biserici streine, sau ori cărui şef bisericesc strein în ceeace priveşte administraţia şi succesiunea Bisericei Române autocefale“ nu înseamnă că statul român nu doreşte menţinerea comuniunii cu Patriarhia Ecumenică: „Voi fi întotdeauna gata ca să primesc aceea ce Principii Români ortodocşi, ca şi mine, au primit cândva, ceeace primesc şi ceilalţi Prinţi ortodocşi, adecă să consider pe Prea Sfinţia Voastră ca personificarea vie a acelei unităţi bisericeşti, care produce gloria şi puterea Bisericei“. Scrisoarea către patriarhul ecumenic Sofronie al III-lea se încheie cu motivaţia demersului statului român cu privire la organizarea bisericească: „Vreau ca Biserica Ortodoxă Română să aibă o exprimare legală în Stat, iar în Biserica de Răsărit, gradul şi acea independenţă pe care a dobândit-o de mult faţă de celelalte Biserici ortodoxe. Numai astfel şi prin această strânsă legătură a Bisericei cu Statul voi putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să aduc la un sfârşit fericit, organizaţia politică pe care am întreprins. Trecutul mă învaţă că vechea noastră strămoşească credinţă în independenţa Bisericei noastre în orice epocă era pavăza naţionalităţii Române“. Semnează „al Prea Sfinţiei Voastre fiu credincios spiritual, Alexandru Ioan“.